Rețeta fericirii din perspectivă pesimistă

"Dacă îți e frică de singurătate, nu te căsători." - Anton Cehov

Tot ce am putut experimenta până în momentul de față au fost niște dorințe, care de cele mai multe ori nu erau dorințe adevărate, ci doar niște idei mai degrabă influențate de societate și de mediu. Tindem după anumite lucruri, dar acele lucruri de cele mai multe ori nu ne caracterizează, sau nu au nici o treabă cu noi. Am pierdut ani din viață încercând să fiu ca alții, să fiu ceva sau cineva care nu puteam fi cu adevărat niciodată. Fericirea nu e pentru toată lumea. Nu suntem egali, nu am fost și nici nu vom fi vreodată.
Fericirea e pentru oamenii mediocri, cei pentru care nu contează dacă Pământul se învârte în jurul Soarelui, sau invers. Astfel de oameni au cale liberă, cu verde în față, spre tot ceea ce înseamnă fericire: căsnicie, copii, bani, etc. Și tot ei sunt primii care cad la pământ când toate acestea dispar, căci ei nu știu că totul este temporar și trecător. Majoritatea oamenilor se feresc de pesimism, negativitate și de tot ceea ce e întunecat. Dar acei oameni care sunt catalogați pesimiști sau negativiști au oare dreptul la fericire? Cu ei cum rămâne?
Sunt un om pesimist, poate chiar foarte pesimist, și nu îmi este rușine să recunosc asta. De-a lungul anilor am încercat tot felul de lucruri ca să captez cumva atenția celorlalți, începând de la stilul de a mă îmbrăca și până la comportament și practicarea diverselor activități. Dar toate acestea erau în zadar, căci tot în umbră rămâneam. Strălucirea mea era mult mai temporară decât temporalitatea însuși. Un om pesimist nu poate fi ca și un om obișnuit. Se spune că noi, pesimiștii, vedem totul în negru, suntem negativiști, că în orice oportunitate vedem doar un potențial risc, că nu acționăm din teamă sau din neputință, sau pur și simplu din cauză că nu vedem rostul. Anumite lucruri nu le facem, pentru că nu își au rostul. Pesimismul de cele mai multe ori atrage și singurătatea, iar după aceasta putem trage concluzia că un om pesimist mai greu se va căsători, sau mai greu își va construi o carieră strălucită.
Prima și cea mai importantă regulă pentru un om pesimist, ar trebui să fie faptul că trebuie să învețe să se accepte pe el însuși, așa cum este el de fapt, pesimist, negativist, întunecat, dark, ș.a.m.d. Cum ai vrea să te accepte alții, dacă tu nu te poți accepta? Următoarea regulă, la fel de importantă ca și prima, este faptul că pesimistul trebuie să-și țină mintea permanent ocupată. Dacă ne putem concentra sau focusa pe ceva anume, atunci nu avem atâta timp la dispoziție să stăm și să ne gândim la treburi profunde, cum ar fi sensul vieții, probleme și frământări personale, sau alte gânduri metafizice sau existențiale. O minte ocupată va ține pesimistul ocupat. Sunt perfect conștient că orice fel de gând mi-aș alege pentru ocupația minții mele, ele toate sunt niște iluzii, neavând niciun fel de sens. Astfel se naște ideea de "iluzie conștientă", care nu este altceva decât acceptarea cu bună știință al unui ideal de tip marionetă, de care suntem conștienți că nu reprezintă nimic, dar cu toate acestea avem nevoie de ea pentru a ne capta mintea cât mai atentă și ocupată. E dezastruos când se ajunge la asta, dar e o metodă foarte bună care ajută la supraviețuire, căci în final cam toată existența se rezumă la o continuă luptă pentru supraviețuire.
Nu mă încântă și nu mă motivează absolut deloc ideile religioase. Nu cred în Dumnezeu și nu urmez calei niciunei religii. De obicei, oamenii pesimiști sunt nereligioși. Unii au diverse înclinații spirituale, în timp ce alții nu au deloc. Religia este un bun factor care motivează oamenii și le dă un sens pentru viețile lor, oricât ar fi acestea de ruinate sau de grele. Pentru un creștin, orice fel de greutate din viață, nu este altceva decât o încercare peste care trebuie să treacă, sau o "voie al Domnului". Pentru mine, astfel de afirmații sunt vorbe goale, neavând farmecul sau puterea de a mă încânta. Pentru mințile mediocre funcționează idei mediocre.
Ceea ce este foarte important de amintit, este faptul că un pesimist foarte greu va reuși să-și construiască o relație, sau o căsnicie. Astfel de operațiuni, sau încercări, sunt adevărate misiuni imposibile. Cumva, sexul opus reușește să perceapă negativitatea interlocutorului, fără să aibe habar că are de-a face cu un pesimist. Norul negru de deasupra capului, oricât ar fi de invizibil, mereu va ieși la lumină. Cel mai bine pentru un pesimist e să încerce pe cât posibil să evite interacțiunile mult prea "fierbinți" cu sexul opus, deoarece în caz contrar riscă să cadă în vraja atașamentului, sau a seducției. Un pesimist mult mai repede se atașează de sexul opus decât un om obișnuit. Despre tot ceea ce vorbesc, pot confirma din proprie experiență. Căzut în vraja, sau capcana seducției, pesimistul se va atașa rapid, devenind în timp disperat, însetat după iubire. Dar din păcate, de cele mai multe ori, sentimentele interlocutorului nu sunt identice, iar aceasta conduce la acumularea unei cantități mari de frustrare. Frustrarea în timp va deveni suferință, iar suferința în timp va deveni din ce în ce mai chinuitoare. Deci, în concluzie, o persoană pesimistă, bărbat sau femeie, trebuie să evite interacțiunile mai palpitante cu sexul opus, pentru binele propriu și pentru a nu cădea în adâncurile suferinței.
Căsniciile se termină de cele mai multe ori dezastruos. Indiferent că vorbim de divorț, accidente, probleme de sănătate sau alte nenorociri, ideea e că nu există "până la adânci bătrâneți". Tot ceea ce e frumos dintr-o relație, sau dintr-o căsnicie, în timp va deveni doar o amintire. Am văzut nenumărați oameni rămași singuri, căzând în depresie, devorați de vii de suferința pierderii celui drag, decăzând în patima alcoolului, sau devenind sinucigași în cel mai rău caz. Nu există un "rămas bun" plăcut, doar cât se poate de dureros și chinuitor. Mi-am promis că nu vreau să ajung așa. Nu vreau să mă atașez de nimeni, nu vreau să sufăr din cauză că voi pierde pe cineva drag cândva în viitor, pentru că știu foarte bine cum este să iubești pe cineva din tot sufletul, să-ți sacrifici viața pentru acel cineva fără să-ți pese de urmări. Știu foarte bine cum funcționează aceste lucruri.
Pentru un pesimist, cel mai bine funcționează practicarea unor activități care îi trezesc curiozitatea, și care nu în ultimul rând îi țin mintea ocupată. Fie că vorbim de practicarea unui sport, activități gospodărești sau diverse activități în aer liber, scris, citit, chiar nu contează deloc, atâta timp cât stârnește curiozitate și creează un minim de plăcere și bucurie. Cu alte cuvinte, cu cât mai singur și fără obligații, responsabilități și stres, cu atât mai bine. Astfel funcționează treburile, iar prin aceste metode, pesimiștii reușesc un pic mai ușor să facă față presiunilor din partea vieții, suportând mai ușor groaza existențială. Aceasta este rețeta fericirii din perspectivă pesimistă.

Înstrăinare, neadaptare, frică și speranță

"Dacă toți munții ar fi cărți, toate lacurile cerneală, toți arborii condeie, și încă n-ar ajunge pentru a descrie toată durerea lumii." - Jakob Böhme

Tot ceea ce nu cunoaștem ne este străin, atât locuri sau activități, cât și persoane. Dar ce se întâmplă atunci când suntem niște străini față de noi înșine? Acest fenomen se poate descrie printr-un singur cuvânt: înstrăinare. De cele mai multe ori nici nu ne dăm seama de acest lucru.
În cazul meu, am simțit pentru prima dată înstrăinarea când aveam 7 ani și am început școala. Încă îmi aduc și acum aminte cum plângeam când părinții mei și bunica m-au lăsat pe băncile școlii. Era prima zi de școală, iar pentru mine a fost o catastrofă totală. Bunica mea de fiecare dată plângând își aducea aminte de fața mea tristă și cu ochii plini de lacrimi din acea zi. Era toamna anului 1995, iar eu eram lovit pentru prima dată de realitatea din exteriorul mediului meu. Eram străin într-o lume străină, într-un mediu străin, cu oameni străini. Am urât acel loc și nu reușeam nicicum să mă adaptez. Pe când aș fi reușit cumva totuși să mă adaptez gătasem clasele, iar clasa a 5-a trebuia să o încep la o altă școală.
Și iată-mă pe mine la 11 ani în 1999, luând iarăși de la capăt ceea ce experimentasem cu 4 ani înainte. Iarăși acea frică animalică, dezgustul față de acel loc în care trebuia să-mi petrec zilele. În toți acești 4 ani de școală generală tot ceea ce îmi ținea mintea ocupată erau gândurile mele la cele de acasă, la părinții mei, la bunica mea, la pisici, la câine, la pescuit, la desenele mele animate favorite de pe canalele nemțești și nu în ultimul rând meciurile de fotbal de pe stradă cu ceilalți copii din vecini.
Nu mi-a plăcut școala niciodată. Nu mi-a plăcut să fiu între ceilalți copii, la fel cum nici în ziua de azi nu-mi place să fiu între mulți oameni. Mă adaptam foarte greu. De fiecare dată când mă simțeam suficient de adaptat, școala se gătase. La fel am pățit și când am terminat clasele 1-4, și la fel s-a întâmplat și când am gătat școala generală (clasele 5-8). Îmi era ciudat să văd lejeritatea și lipsa de stres la ceilalți copii, în timp ce eu eram cuprins mai mereu de panică, stări de teamă, cu alte cuvinte ceea ce azi am descoperit că se cheamă anxietate.
Dacă prima mea înstrăinare a avut loc la 7 ani, adevărata și cea mai dură dintre toate am trăit-o la 14 ani, atunci când am început liceul. Pentru prima dată trebuia să fac naveta într-un oraș vecin, iarăși într-un mediu străin cu o grămadă de oameni străini, fără să cunosc pe nimeni din noua mea clasă. Eram de-a dreptul panicat și înspăimântat. Niciodată în viața mea de până atunci nu am experimentat o stare de groază atât de teribilă ca și în prima zi de liceu. Pur și simplu îmi era frică de tot ceea ce urma să mă aștepte în acei 4 ani. Parcă simțeam cumva că vor fi 4 ani de groază. Și din păcate așa a și fost, cu mici excepții. Au fost 4 ani în care stările mele de anxietate s-au accentuat puternic, problemele de familie și viciul tatălui meu față de alcool mi-au devastat familia, am trăit pentru prima dată clipe puternice de stres intens, și multe alte astfel de chestii. Erau și câteva lucruri bune de care am avut parte. În linii mari, am cam experimentat de toate, bune și rele.
Anii de liceu au trecut cumva, am supraviețuit, dar mă simțeam de parcă unui război aș fi supraviețuit. Acasă veșnic probleme și scandaluri, la școală numai nebunii în special din cauza unor șmecheri care mă terorizau și îmi făceau zilele negre. Dar toate acestea au trecut, am supraviețuit, iar asta e tot ceea ce contează.
După toată agitația din liceu, patima alcoolului la tatăl meu și toate problemele care s-au ivit din cauza aceasta, singura mea scăpare adevărată era în brațele bunicii mele, căci ea era singura care mă înțelegea cu adevărat. Doar cuvintele și faptele ei, mângâierile și iubirea dăruită au făcut să uit de toată această înstrăinare cumplită. Am pornit pe acest drum întortocheat al vieții, iar pe parcurs m-am pierdut, m-am înstrăinat de tot, de lume, de oameni, de mediu, de mine însumi. Încă mai caut uneori acel ceva ce m-ar putea readuce pe drumul cel bun, dar în zadar. Mă simt străin de tot ceea ce mă înconjoară. Mă simt străin în această societate superficială, printre oameni, în toată această lume.
Am reușit cumva să mă adaptez la toată această neadaptare ce s-a dezvoltat în mine de-a lungul anilor, frica de necunoscut sau de ceva nou fiind mereu prezentă în același timp. Și în timp ce plânsul meu era adesea confundat cu văicăreala, acesta nu era altceva decât o exprimare a ființei, o expunere al celor mai profunde și ascunse sentimente. Cândva credeam că dacă o să încerc cumva să ies în evidență voi fi apreciat cu adevărat și răsplătit pe măsură. Și bineînțeles că mă înșelasem, căci nu se întâmplase astfel. Ceea ce am învățat din toate acestea, e faptul că trebuie să învățăm să renunțăm la anumite lucruri, chiar și la anumite persoane. Doar astfel se poate trece peste obstacole. Mai concret, cu cât ai mai puțin, cu atât ai mai puțin de pierdut. Am dezvoltat o întreagă rețetă din punct de vedere pesimist pentru o viață fericită de pe latura negativă a vieții.

Mărturii, trăiri și experiențe (2)

"Nu există martor mai sigur decât îşi este fiecare singur." - Michel de Montaigne

Despre propriile mele mărturii și trăiri am mai scris într-un articol mai vechi, care se poate reciti de aici. Lucrurile se schimbă în permanență în jurul nostru, iar cei care nu țin pasul cu schimbarea rămân în urmă. Eu sunt unul dintre cei care se adaptează greu schimbărilor, sau de cele mai multe ori aproape deloc. Ceea ce reușesc în schimb să fac foarte bine este fenomenul de a observa. Sunt precum un lunetist, mereu cu ochii pe tot ce se întâmplă, observând și conștientizând totul până la cel mai mic detaliu. Asta fac observatorii, asta fac eu.
Am avut ocazia să trăiesc un fenomen ciudat de câteva ori. Se întâmplase câteodată să trebuiască să ies cu cineva undeva, fie pentru recreere, fie pentru altceva. Iar după ceva timp constatam uluit că a fost ultima oară când m-am văzut cu persoana respectivă. Cu alte cuvinte, o banală ieșire, întâlnire sau activitate, avea să se transforme într-o amintire în care mă văd pentru ultima dată cu X sau cu Y. Acel "ultima dată" semnifică momentul în care l-am văzut în viață pe X sau pe Y, ca să se înțeleagă ce vreau să spun. Și sunt convins că de astfel de experiențe au avut parte încă mulți alții, doar că nu i-au dat atâta importanță. Mereu va fi acel "ultima dată", o clipă sau eveniment nesemnificativ, dar pe care o vom aminti mereu cu o aură de melancolie și sentimentalism.
De multe ori facem diverse lucruri pe care mai târziu ajungem să le regretăm. Indiferent despre ce anume ar fi vorba, pe moment pare ceva bun, o soluție nemaipomenită. Dar pe măsură ce trec anii ajungem să ne dăm seama cât de tâmpiți eram de fapt când făceam chestia respectivă. Din această cauză, regretul este una dintre cele mai puternice sentimente. Mi-am pierdut ani din viață regretând toate prostiile pe care le-am comis cândva, sau pentru lucrurile pe care nu le-am făcut atunci când ar fi trebuit. Regretul e precum o stafie, căci mă va bântui mereu.
Există anumite experiențe care te lovesc atât de puternic încât te dereglează complet. Oricât ai fi de tare, ele te doboară și te schimbă radical. Pur și simplu nu le poți face față și nu ai cum să treci peste ele cu mintea intactă. Tot ceea ce nu te omoară te schimbă, iar de cele mai multe ori această schimbare despre care vorbesc e una negativă. Nu am văzut încă nici măcar un singur om să zâmbească, sau să fie fericit, după ce și-a pierdut de exemplu toată familia. Adevărul e că totul depinde de psihicul și mentalitatea fiecăruia, dar cu toate acestea să nu uităm că fiecare dintre noi ne avem propriile limite și nimeni nu este indistructibil. De-a lungul anilor, tot ceea ce nu m-a doborât a reușit să mă schimbe, să mă facă să înțeleg lucrurile și să devin ceea ce sunt astăzi.
Se spune că timpul vindecă rănile sufletului. Sunt total împotriva acestei idei. Timpul nu vindecă nimic, ci din contra, timpul ucide totul fără milă. După ce ai trecut printr-o experiență traumatizantă, nu devii mai puternic, sau mai experimentat, sau mai nu știu cum, ci devii mult mai rece, mult mai închis și mult mai contemplativ. Asta face timpul cu fiecare ființă umană. Mi-a fost greu să accept anumite circumstanțe din viața mea. M-am zbătut, căzând în depresie de nenumărate ori. După toți acei ani în care nu am făcut aproape mai nimica înafară de faptul că am stat pe gânduri, tot ceea ce pot spune e că am devenit un gânditor. Gândurile ne definesc acțiunile, se contopesc cu instinctele noastre, iar după aceea devenim exact ceea ce gândim.
Tot ceea ce am trăit și am experimentat pe propria piele, în toată această viață, pot spune că m-a marcat, mi-a definit cumva felul de a fi și nu în ultimul rând m-a împins spre căutarea unui oarecare sens în toată această nebunie a vieții. Unele experiențe au fost bune, au fost constructive, în timp ce altele nu le doresc nici măcar celor mai răi oameni din lume. Și ca să rămâi totuși cât de cât cu mintea întreagă, tot ceea ce poți face e să te refugiezi în ceva, de preferat în artă. Dar poți face și altceva. Fiecare dintre noi ar fi bine să avem o pasiune, o chemare spre ceva. Nu de alta, dar din păcate aceasta este singura metodă prin care putem face față presiunilor externe și dramelor vieții. Dacă există ceva cu ce să-ți ții mintea ocupată nu vei mai avea atâta timp la dispoziție să-ți bați capul asupra problemelor sau asupra lucrurilor care te macină. Cei slabi de îngeri se refugiază în religie și găsesc acolo tot ceea ce consideră ei că ar fi sensul vieții, în timp ce alții, mai avansați, își găsesc refugiul în creativitate, artă, pasiuni, sau sport.

Despre război

"Războiul este unealta finală a politicii." - Buckminster Fuller

Oare ce produce distrugere mai mare pentru rasa umană? Un cataclism natural sau un război? Probabil suntem capabili să ne autodistrugem cu aceeași intensitate cu care ne-ar putea distruge natura. Un lucru este clar, oamenii sunt singura formă de viață de pe această planetă care iubesc violența. Și restul animalelor cu care conviețuim poartă războaie, în special primatele (cimpanzeii cel mai mult), pentru teritoriu, hrană, sau pentru împerechere. În cazul oamenilor, treaba stă cu totul altfel. Noi știm să lungim războiul, să politizăm și să mințim cât încape.
Ce se întâmplă la ora actuală în lume (martie 2022) e dovada clară a faptului că suntem interesați doar de profit, fără să fim preocupați de sentimente sau de altceva. Nu contează câte vieți nevinovate trebuie să se stingă, câte clădiri trebuie distruse, case arse, ș.a.m.d. Toate acestea nu contează atâta timp cât o mână de oameni își ating scopurile. Își bagă ei ceva în viețile voastre, chiar nu-s curioși de așa ceva. Cum spunea și George Orwell, războiul e război, iar singurul om bun e omul mort. Războiul este treaba barbarilor, după cum o afirmat și Napoleon. Războiul din Ucraina ar putea fi începutul celui de-al treilea război mondial, sau ar putea fi doar un război local. Nimeni nu știe cu exactitate.
Vorbind despre ce se întâmplă la ora actuală în Ucraina, nu are rost să mă bag în prezentarea tuturor ideilor sau speculațiilor care circulă pe internet sau în presă. Un lucru este clar, ceva nu miroase a bine. Și vă și spun ce anume. Când toată această nebunie de pandemie cu care am fost înspăimântați timp de 2 ani era pe gătate (sau cel puțin pentru moment), dintr-odată izbucnește aceste război între Rusia și Ucraina. Sincer nu credeam că se va întâmpla așa ceva în ziua de astăzi, și mai ales în Europa. Chiar nu aș fi crezut, sincer. Dar iată că m-am înșelat și războiul chiar a început. Nu are rost să vorbesc despre detaliile acestor evenimente pentru că toată lumea e la curent cu ceea ce se petrece. Mass-media nu ne lasă să dormim liniștiți, căci aceasta este misiunea ei, să ne hipnotizeze și să ne manipuleze constant cu tot felul de știri de groază. Și astfel ajungem să intrăm în acel cerc vicios unde suntem permanent bombardați cu tot felul de informații eronate și exagerate.
Să nu se înțeleagă greșit, nu vreau să afirm că nu există război, sau că Rusia face bine ceea ce face. Războiul are loc, mor oameni nevinovați din păcate, se distrug clădiri, oamenii fug pe unde apucă. Personal, tind să cred că tot ceea ce se întâmplă în prezent nu e altceva decât o luptă dintre SUA și Rusia, un fel de continuare a războiului rece. Sau poate că nu e o luptă, ci mai degrabă o înțelegere între cele două superputeri, iar Ucraina e prinsă cumva la mijloc. În orice caz, nu e bine ceea ce se întâmplă, iar toate acestea vor avea consecințe foarte urâte asupra întregii planete. Cea mai afectată dintre toate va fi economia. Dar probabil că asta se și urmărește. Au creat o falsă pandemie în urmă cu 2 ani, creând panică și isterie în masă; acuma fac acest război, după care va fi sărăcie, foamete și tot felul de alte crize. Probabil așa vor reuși să implementeze toate acele legi pe care în mod normal nu le-ar fi putut. Și când vorbesc despre "ei" e clar că nu mă refer la politicienii pe care-i vedem zi de zi la tv. Sunt oameni ce dețin puteri mari, iar din toate aceste nebunii au foarte mult de câștigat. Nu știu dacă sunt masoni, servicii secrete, societăți secrete, miliardari anonimi, habar n-am cine sunt. Dar un lucru e clar, sunt oameni din umbră care au interese din tot ceea ce se întâmplă.
Ce mă înspăimântă și mă sperie pe mine cel mai mult la ora actuală, nu amenințarea rusă e, ci mai degrabă incapacitatea guvernului român. Văd cum guvernul acesta incompetent ajunge să cheltuiască bani grei din cauza refugiaților, ignorând în același timp propriul popor. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimica cu nimeni, și nu mă deranjează faptul că acești oameni sunt ajutați. Ar fi o crimă să nu îi ajutăm. Dar e cumva ironic, sau aiurea, faptul că și la noi există atât de mulți oameni necajiți, bătrâni bolnavi, copii bolnavi sau orfani, și de care nu le pasă aproape nimănui. La ei nu se gândește niciun politician și niciun partid sau guvern. O altă chestiune ce mă neliniștește la actualul guvern, e faptul că prea încearcă ei cumva, prin orice mijloace, să implenteze o lege nouă, sau o nouă manevră de-al lor, prin care să poată cumva mobiliza populația în cazul unui război. Mi se pare total haotic și lipsit de sens așa ceva. Din moment ce omul de rând este plătitor de taxe și impozite la stat, atunci de ce trebuie să mai și meargă să lupte pentru stat? Nu datoria statului e să își apere cetățenii? Și cică această nebunie se va chema "stare de criză", care în același timp e și un proiect neconstituțional, exact cum erau și majoritatea măsurilor luate în timpul pandemiei. 2 ani la rând am fost nevoiți să trăim într-o dictatură sanitară, obligați și forțați să purtăm măști, să ne injectăm, etc., iar acum se încearcă instaurarea unei dictaturi miliare? Păi ce democrație e asta oameni buni? Dacă eu nu vreau să mă înrolez, atunci cu ce drept mă obligă pe mine statul? Cine sau ce este statul? Și nu în ultimul rând ceea ce se petrece în Ucraina nu e treaba noastră. Nu e războiul nostru, deci orice tentativă de mobilizare nu e altceva decât un abuz asupra libertății, la fel ca și abuzurile din pandemie. Sunt curios dacă toți acei progresiști și deștepți care s-au lăsat înțepați ca să poată circula liberi s-ar înrola să lupte pentru patrie. Dacă vecinii se ceartă nu e treaba ta să mergi la ei în curte și să-i desparți, e problema lor și o rezolvă ei într-un fel sau altul.

Mucegai

"Unele umbre sunt atât de întunecate, încât punând lumina deasupra lor, se întunecă şi mai mult." - Marius Adrian Birca

Mucegaiul e o infecție ce cuprinde totul. Otrăvește treptat, lent și sigur, perimetru cu perimetru, etapă cu etapă. Răspândirea mucegaiului e foarte strategică, lovește când te-ai aștepta mai puțin, preia controlul, după care când nici nu te aștepți îți dă lovitura fatală. Dar înainte de lovitura fatală, mai ai de suportat nenumărate lovituri mai mici, dar suficient de puternice încât să le consideri fatale. Mucegaiul nu invadează și otrăvește doar casa, ci și oamenii din ea. Oamenii sunt și mai afectați de acest val negru al mucegaiului, deoarece devorează sufletele fără vreun semn de milă sau compasiune.
Când mucegaiul acesta infernal pătrunde într-o familie, acolo din păcate s-a zis cu toată fericirea și zilele bune. Tot ceea ce a fost cândva frumos, bun, sau plăcut, nu rămâne altceva decât o amintire tristă din niște vremuri care nu se vor mai întoarce niciodată. Mucegaiul poate să fie o boală dureroasă și nemiloasă, cum ar fi cancerul de exemplu, sau o boală degenerativă care se întinde pe durata a mai mulți ani și ucide lent și treptat, precum demența. Când apar astfel de boli într-o familie și ajungem să ne privim iubiții și apropiații cum se sting pe zi ce trece câte puțin, nu ne mai putem aștepta la nimic bun din partea sorții. Mucegaiul pătruns într-o familie, sau în viața cuiva, poate fi de asemenea o nenorocire mare, un necaz teribil sau orice lovitură dură din partea destinului la care nici nu ne-am aștepta. După pătrunderea mucegaiului, tot ceea ce rămâne e doar o ură nebună față de soartă, față de divinitate, sau față de orice altceva și bineînțeles, întrebarea firească care se pune în astfel de situații: "de ce mi se întâmplă toate acestea?", sau "oare cu ce am greșit?". E normal ca orice ființă să reacționeze astfel.
Un lucru e cert: nu există dreptate pe această lume. În timp ce unii suferă și sunt nevoiți să îndure cele mai cumplite orori ale existenței, trăind cu mult și bine sub nivelul existenței decente și normale, alții n-au nici măcar un gând, sau vreo grijă. Pus într-o astfel de situație, cu mucegaiul în viața lui, omul se simte atât de furios încât ajunge să simtă ură chiar și față de cei mai apropiați, pentru fericirea lor, pentru liniștea lor, sau pur și simplu pentru lipsa de mucegai din viața lor. Când am realizat pentru prima dată că toată tinerețea mea s-a dus pe apa sâmbetei și că am pierdut cei mai frumoși ani din viață, atât din cauza mucegaiului care a pătruns în familia mea, cât și din cauza incapacității mele, tot ce am putut simți a fost o combinație de tristețe, furie și ură. Mi-am văzut toți cunoscuții cum se realizează în viață, cum se căsătoresc, cum își întemeiază familii, cum își construiesc diverse cariere. În timp ce am privit toate aceste lucruri, eu fie stăteam pe loc, fie mergeam înapoi. Și toată această incapacitate e în general datorită mucegaiul care mi-a dereglat silința și m-a secat de ambiții și de voință.
Am privit cum pe zi ce trece destinul tot mai mult îmi răpește din bucuriile la care aveam tot dreptul, lovindu-mă în același timp tot mai tare, strivind în mine orice urmă de inocență și de luminozitate. Am fost nevoit să privesc cum întreaga boltă cerească din sufletul meu se întunecă tot mai tare, dispărând și ultima rază de lumină de pe linia de orizont. Și astfel am ajuns un biet filozof, refugiat în propriile gânduri, în întunericul propriei filozofii, în umbra unei vieți de altădată. Cu cât poți suporta mai multe, cu atât vei avea și mai multe de suportat.
Mucegaiul e ucigașul perfect, calculează totul pas cu pas, după care pătrunde în viața omului fără jenă și trece la fapte. Poate să apară sub forma unui eveniment neprevăzut și brusc, precum un accident sau orice altă nenorocire, care pe urmă lasă sechele urâte în întregul peisaj, distrugând după aceea rând pe rând membrii întregii familii. Mucegaiul poate să apară brusc, sau treptat. Oricum, după ce și-a făcut apariția, fără să bată la ușă, intrând neinvitat în viața omului, trece la fapte și începe să distrugă fericirea și liniștea tuturor celor din jurul celui contaminat.
Sper că s-a înțeles că ceea ce numesc aici mucegai nu e de fapt chestia aceea dezgustătoare ce decolorează pereții caselor, sau afectează florile și orice altă plantă. Prin termenul de mucegai mă refer la necaz, probleme mari, gânduri apăsătoare, sau pur și simplu ghinion. Aproape toți am avut cândva de-a face cu mucegaiul, iar unii încă mai au și acuma, în timp ce la alții le va veni rândul pe viitor. Fiecare își cară povara în spate așa cum poate, sau așa cum știe.

Ani de foc

O... cât de copleşitoare e durerea de-a rămâne singur, singur-cuc, fără să ai ce regreta măcar... pentru că tot ce-ai pierdut n-a însemnat nimic, nimic decât un zero stupid şi gol, decât un vis!" - Feodor Dostoievski

Focul nu produce pagube doar atunci când arde, ci urmările se pot simți și după aceea. Chiar dacă focul se stinge într-un final, de cele mai multe ori jarul rămâne, emanând în continuare căldură. Folosind focul ca și figură de stil, o putem compara cu o greutate mare ce trebuie cărată de-a lungul anilor. Am simțit căldura acestui foc nimicitor de la o vârstă destul de fragedă, fără să conștientizez pe atunci despre ce este vorba cu adevărat. În fața unui incendiu nimic nu scapă. Această forță nemiloasă a naturii pârjolește tot ceea ce îi cade în cale. Privind etapele vieții din trecut și până în prezent, mulți oameni au ghinionul de a avea parte de multe nenorociri sau diverse probleme și drame, care se întind pe durata a mai mulți ani. Putem compara această durată cu un foc ce arde întruna, distrugând în jur totul fără milă și fără vreo excepție.
Anii mei de tinerețe au fost niște ani foarte haotici. Încă de când eram pe băncile școlii, de pe la finalul școlii generale, viața mea a luat o întorsătură care mi-a schimbat destinul pentru totdeauna. Aproape două decenii la rând s-au dat multe bătălii, s-au scurs multe sticle și din păcate, mult mai multe lacrimi decât tot ceea ce conțineau toate acele sticle la un loc. Mi-am văzut familia cum se dezintegrează treptat, câte puțin pe măsură ce treceau anii, etapă cu etapă, devenind într-un final o ruină. Toate acestea s-au întâmplat fără ca eu să pot face ceva. Eram prea copil, prea imatur și mult prea supărat și speriat în același timp. Și atunci, exact ca și acum, tot ceea ce vroiam era doar liniște. Mi-aș fi vândut și sufletul pentru puțină liniște în schimb.
Am început să mă implic în diverse chestii, tentative de pasiuni de moment, doar ca să pot scăpa de tot ceea ce mă apăsa. Am avut și sprijinul familiei în aceste escaladări, bineînțeles atunci când era pace. Cu toate că mereu crezusem că artele marțiale sunt calea ce o voi urma, se pare că mă înșelasem. Nu zic că nu am învățat lucruri bune practicând această disciplină, doar că pe parcurs ceva s-a pierdut, iar ceea ce era cândva mai mult decât o pasiune a devenit o rutină monotonă și lipsită de vreun scop anume. Chiar dacă încă mă consider un shaolin, adevărul e că mai degrabă cu viața mă lupt, la propriu, decât cu pumnii în vreun sac de box pe undeva. Mă lupt să supraviețuiesc de pe o zi pe alta, târându-mă și suportând ororile existenței.
De-a lungul acestor ani de foc, am devenit un luptător al minții, iar practicile sportive au fost înlocuite cu chestiuni metafizice și filozofice. Fac aceasta în acele clipe în care e pace și focul nu arde tare, iar când se întâmplă contrariul, atunci sunt axat pe supraviețuire. Fug de flăcările infernale ale acestui iad predestinat ca să-mi salvez viața, suportând în același timp tot chinul epuizant al evadării și al unei neîncetate fugi fără de sfârșit. Ca să trăiești în foc, trebuie să înveți să suporți flăcările.
Mi-aș dori să am destulă ambiție încât să iau într-o bună zi o găleată sănătoasă cu apă și să mă opun focului, încercând să-l sting odată pentru totdeauna. Dar din păcate îmi lipsește această ambiție. Niciodată nu am fost suficient de ambițios. La fel cum îmi lipsește ambiția, așa îmi lipsește și curajul. Pielea mea s-a rigidizat de-a lungul anilor, obișnuidu-se cu pârjoleala zilnică. Spiritul a rămas axat pe supraviețuire, iar aceasta e tot ceea ce contează.
Privind ruinele familiei mele și amintirile unei vieți de odinioară, tot ceea ce pot constata e faptul că am devenit un fel de Don Quijuto, ultimul păstrător al unor amintiri de mult uitate de restul din familie. Sunt cel care poartă o bucățică de flacără, rămășiță dintr-un foc imens din trecut, lăsând-o în același timp să mă ardă, să mă devoreze, sau să mă autodevorez cu ajutorul focului. Mă lupt cu toată condiția, pe toate fronturile și din toate unghiurile, văzând o problemă majoră în tot ceea ce nu pot suporta; și cred că mai degrabă toată bătălia aceasta o duc cu mine însumi, nu cu alții. Dacă viața mea e un iad, probabil eu sunt Satan. Focul mă cuprinde, iar în timp ce mă uit în oglindă tot ceea ce pot vedea e doar imaginea unei priviri de foc. Umbra mea a devenit precum fumul lăsat de foc, în timp ce urmele pașilor mei sunt bucăți de jar. Așa se întâmplă când se aprinde focul, pe urmă vor apărea flăcările, iar acestea nu cunosc milă și ard tot ceea ce ating. Din această cauză vine și expresia din popor: "nu te juca cu focul, căci te vei arde".

Nostalgie

"Oamenii sunt nostalgici după trecut, nemulţumiţi de prezent şi nesiguri de viitor. Noroc că nu sunt decât aceste trei variante." - Mihail Mataringa

De la o vârstă destul de fragedă eram nostalgic. De fiecare dată când aveam parte de vreun eveniment anume, cumva simțeam că acesta se va duce, va dispărea, nerămânând în urma lui decât amintirea acelei clipe. Când aveam acest sentiment mă cuprindea o stare de tristețe pe moment. Am observat și faptul că în timp ce eu eram sufletist, sentimental sau nostalgic, alții de vârsta mea nu dădeau doi bani pe astfel de lucruri. Era ciudat...
Adevărul e că totul e într-o continuă schimbare. Unde era ieri o pășune, azi e un supermarket. Locurile unde mă jucam când eram copil, s-au schimbat. Totul s-a schimbat de fapt. Nici măcar școala unde studiam nu mai arată ca și pe vremea când eram copil. Până la urmă, nici măcar casa mea nu mai arată în totalitate așa cum arăta pe vremea când eram copil. Problema cea mare e că între timp s-au schimbat și oamenii.
Această schimbare la oameni e de două feluri. Unii s-au schimbat în sensul că au dispărut din peisaj, au murit, în timp ce alții s-au schimbat în ceea ce privește mentalitatea, modul prin care interacționează cu alții, concepțiile, etc. După cum spuneam, totul e despre schimbare. Cei care în urmă cu câțiva ani buni erau niște sărăntoci, azi o duc bine, chiar foarte bine, în timp ce unii dintre cei care o duceau bine cândva, astăzi sunt vai de capul lor. Cunosc astfel de cazuri.
În ceea ce mă privește pe mine, după cum spuneam, mereu eram un nostalgic. De când mă știu, trăiam undeva suspendat între trecut și viitor, fără să savurez cu adevărat acel undeva. Mereu priveam trecutul cu nostalgie, cu durere și tristețe. Nu poți să nu te gândești la trecut, fără să verși o lacrimă. Nu ai cum să uiți clipele frumoase din copilărie, în care nu aveai griji și gânduri, nu trebuia să duci grija zilei de mâine și erai fericit. Cumva, viața de adult e ca o capcană. Copilăria se sfârșește și dintr-un basm te trezești dintr-odată lovit de o realitate dură și nemiloasă. Și mai ales când încep să-ți moară părinții, sau mai bine spus, să ți se reducă familia la număr, nu ai cum să nu te încremenești. Ceea mai mare fericire în viața de adult ar trebui să fie bucuria faptului că pe măsură ce trec anii, locurile de la masă nu rămân goale. În ceea ce privește viitorul, tot ceea ce îmi stârnește aceasta, e o stare de anxietate. Având în vedere vremurile în care trăim, excesul de stres, multele probleme ce nu se mai termină, e firesc să nu mai ai încredere și speranțe în viitor. Nimic nu e cert și sigur, totul e relativ, nesigur, cu semnul întrebării.
Aș vrea să pot percepe lumea așa cum o făceam când eram copil. Aș vrea să am iarăși acele sentimente de bucurie... dar nu se poate. Dar cu toate acestea, dacă-mi răsfoiesc vechile mele reviste de benzi desenate din copilărie, reușesc cumva să-mi retrezesc acea senzație de bucurie de pe vremea când primeam acele reviste. Și cu toate acestea, în prezent indiferent ce aș primi sau ce mi-aș cumpăra, tot nu mă pot bucura așa ca în acele vremuri când primeam revistele respective. E ciudat și sinistru cum trece timpul și cum toate se schimbă.
Oricine am ajunge și orice am realiza, toate acestea nu contează, sunt irelevante, deoarece cândva vom ajunge doar niște poze într-un album. Setarea minții e doar un anestezic temporar, care ne face să uităm pentru o anumită perioadă de tot ceea ce ne supără. Dar toate acestea sunt precum un bumerang care se întoarce și ne lovește în tâmplă exact când nici nu ne-am aștepta, iar în cazul în care noi nu vom observa aceasta, o vor observa alții. Mi dor de trecut, de prezent mi scârbă, iar de viitor mi-e teamă. Aș vrea să mă pot întoarce în timp și să rămân acolo pentru totdeauna, în perioada acelor ani în care eram lipsit de griji, aveam o familie unită, sănătoasă și cel mai important, întreagă. Aș vrea să pot opri acolo timpul, ca mucegaiul să nu-mi cuprindă familia și să nu îmi văd pe unii dintre membrii ei cum dispar, să nu vină tot ceea ce o venit asupra tuturor, să rămână totul așa cum era cândva... Cândva când era bine...
Oamenii ignoranți și mediocri nu sunt deloc nostalgici. Aceștia fie sunt prea ocupați cu treburile lor, fie sunt spălați pe creier de tot felul de doctrine. Cei mai nostalgici sunt artiștii, singuraticii, cei cu un nivel ridicat de intelect, dar mai ales cei care suferă.
Prezentul e o mizerie care de cele mai multe ori se rezumă doar la suferință și la insatisfacție. În acest minunat prezent nu mă pot regăsi în nimic, nu-mi pot găsi un scop și nu mă pot bucura de mai nimica. Nu-mi pot găsi un gram de liniște, iar dacă altfel nu mai merge sunt nevoit să mă mint singur cu tot felul de tehnici mentale, psihologice, că totul va fi bine și chestii din astea, pe când sunt conștient că nimic nu va fi vreodată bine, sau mai bine spus cum era înainte. Tot ceea ce reprezintă un minim de bucurie e amintirea anilor frumoși care s-au dus, restul e doar umplutură care să completeze spațiul liber rămas. În zilele noastre totul se rezumă doar la bani. Dacă nu ai bani ești un nimeni, iar dacă ai bani, atunci îți dorești să ai și mai mulți. Locurile de muncă devin precum locurile de veci, iar acasă vii ca un vizitator teleghidat. În goana după tot felul de iluzii ajungem să ne pierdem pe drumul vieții. Și indiferent cine ce ar zice, tot mai bine era cândva înainte.