Gânduri printre rânduri

"Gândul nu este decât un alt nume al destinului." - Henry Van Dyke

Pentru fiecare dintre noi există o lume intimă, o lume a gândurilor unde absolut nimeni nu are acces înafară de noi înșine. E un fel de univers paralel de-al fiecăruia în parte. În această lume paralelă ne putem conecta oricând. Lumea gândurilor e acolo pentru fiecare, trebuie doar accesată.
Aș fi un prost dacă nu aș recunoaște faptul că îmi petrec mai mult timp la mine în cap, decât în exterior, pe afară pe undeva. De mic copil eram mai visător de felul meu. Toate marile bătălii, atât personale cât și de altă natură, se dau pe terenul minții. Toate frământările, grijile și gândurile au loc în cap, în cea mai mare parte.
Mereu i-am admirat cumva pe cei nepăsători și neafectați de ceea ce li se întâmplă. Uneori această admirație devine o formă de dispreț, o anti-admirație ca să o numesc astfel. Dar, în general vorbind, mereu i-am admirat pe cei care stăteau drepți în fața obstacolelor, fără să arate puncte de slăbiciune. Această admirație de multe ori se transformă în invidie, căci așa e omul, ajunge să invidieze tot ceea ce nu poate avea. De exemplu, mi-ar place foarte mult să posed mentalitatea oamenilor religioși, să pot accepta tot ceea ce mi se întâmplă ca fiind voința unei ființe superinteligente, care m-a creat după chipul și asemănarea lui. Dar, iată că nu pot să cred în așa ceva, deoarece din punctul meu de vedere sceptic, toate acestea sună mult prea absurd și ridicol. Deci, din perspectiva omului religios, viața mea continuă să fie o rătăcire.
A fost un moment în viața mea când am crezut că tot ceea ce e mai rău din lume mi se întâmplă doar mie. Viața mea a fost lovită de fulgere și trăznete, iar acesta a fost începutul unei lungi furtuni de bătălii al sentimententelor și trăirilor intense. A fost greșit să cred că doar mie mi se întâmplă lucruri rele. Astfel de lucruri se întâmplă aproape pentru toată lumea. Viața e imprevizibilă, iar ziua de mâine e de domeniul necunoscutului. Nu putem ști ce ne va lovi în ziua ce vine. Cert este faptul că nimeni nu scapă cu bine. Nimeni nu o sfârșește bine. Nu există moarte fericită, iar viața nu poate fi supraviețuită de către nimeni.
De cele mai multe ori mă simt copleșit de tot ceea ce mă apasă. Gândurile mă inundă, senzațiile mă ștrangulează, iar tot ceea ce văd, aud și percep mă chinuie. Toată existența mi se pare o povară grea de dus. Zi de zi mă lupt cu morile de vânt, participând în mod conștient la o bătălie, despre care știu că nu am cum să o câștig. Această bătălie este viața, existența, ideea de a trăi.
Tot ceea ce gândesc și nu spun nimănui, ajung să scriu. Îmi notez ideile precum un zugrav care pictează pereții. Am foarte multe idei și senzații, iar dacă toate acestea aș încerca să le descriu și-ar pierde complet înțelesul. Unele lucruri trebuie lăsate pur și simplu așa cum sunt, căci altfel își pierd complet semnificația, sau adevărata valoare, după cum spuneam.
Ce poți să faci atunci când simți că totul se dărâmă în jurul tău? Cum poți să supraviețuiești? Ceea ce a funcționat (și încă mai funcționează) în cazul meu e strategia minții ocupate. Adică, să fii mereu în mișcare și să ai ocupație. O minte obosită nu mai are putere pentru a gândi, astfel scapi de toate gândurile chinuitoare. Această strategie nu este una care să te salveze pentru totdeauna. E doar o chestie temporară, un colac salvator pentru moment, dar care nu te scoate definitiv din apă.
Cândva credeam în ideea că dacă mă voi comporta frumos cu femeile și le voi face mereu pe plac atunci când vor ele, atunci voi fi răsplătit pe măsură. Mă refer aici la acea răsplată care ar vrea orice bărbat să primească de la o femeie. Dar iată că lucrurile nu așa se întâmplă. Când ești bun și darnic ești luat de fraier, iar atunci când ești mereu disponibil ești luat de prost și ești folosit precum o unealtă ieftină. Nu poate exista prietenie între bărbat și femeie, doar interese comune.
Aș putea scrie fără oprire despre tot ceea ce simt și ce mă apasă, și tot nu ar ajunge. Aș putea să vorbesc neîncetat despre tot ceea ce gândesc, și tot nu ar ajuta la nimic. Tot ce pot face e să mă autoînvinovățesc pe mine pentru totul, să mă autodevorez prin scris, astfel încât să ajung martirul propriilor mele idei. Cât de ușor se poate vorbi despre tot ce e complicat. Fără să înțelegem bine ceva, putem trage concluziile greșite. Un om chinuit poate fi înțeles doar de către un alt om care se chinuie.

Când totul se prăbușește în jurul tău

"Catastrofele mari sunt alcătuite din catastrofe mici." - Edward A. Murphy

Dacă există posibilitatea ca un lucru rău să se întâmple, atunci probabil că acel lucru rău chiar se va întâmpla. Nu există o regulă, sau o lege, pentru astfel de lucruri. E mai mult o chestiune de noroc, un fel de "scapă cine poate". Cert este că după un timp treburile se cam strică peste tot, în orice domeniu. Ceea ce mulți oameni nu vor să accepte și să înțeleagă, e faptul că, odată cu progresul, avansarea, înaintarea în vârstă, apare inevitabil și degradarea. Totul se degradează în timp. Oricât ai fi de tânăr, vei îmbătrâni și vei muri. Oricât ai fi de sănătos, la un moment dat tot te vei îmbolnăvi.
Nimic nu e făcut să țină până la veșnicie, iar atunci când dezastrul vine, nu te întreabă cine ești. Totul se poate schimba într-un mod brutal, radical și brusc de pe o zi pe alta. Șocul e mare, precum un cutremur, după care vin șocuri seismice mai mici, adică depresiile și nopțile albe. Așa se întâmplă când apare o nenorocire, un accident, pierderea cuiva drag, sau alte tipuri de necazuri. Majoritatea oamenilor, în special tineretul, nu se gândesc la faptul că nimic nu va rămâne la fel. Dacă azi îți merge bine și e totul ok în viața ta, mâine s-ar putea ca totul să se schimbe brusc. Un necaz, sau orice altă formă de nenorocire, te schimbă complet.
Nimic nu poate să producă o schimbare mai radicală în viața unui om înafară de șocul unui dezastru din familie. Vorbesc despre evenimente neprogramate și imprevizibile, precum un accident, o boală incurabilă, moartea cuiva drag, sau orice altă formă de nenorocire. Când pentru prima dată trăznetul dezastrelor și al nenorocirilor a lovit în familia mea, am crezut că tot răul din lume mi se întâmplă doar mie. Eram atât de tânăr și atât de furios. În loc să-mi fi petrecut tinerețea precum ceilalți de vârsta mea, eu trebuia să asist la tot felul de atrocități existențiale cumplite. M-am împăcat cu ideea că asta a fost și că nu am ce face, doar că ecourile acelor vremuri încă-mi răsună în cap, chiar și acum după atâția ani.
În viața fiecărui om va veni la un moment dat imprevizibilul, indiferent cine ar fi, ce funcție ar avea, sau unde ar sta. Când e vorba să ți se întâmple un lucru rău, chiar nu contează deloc ce reputație ai, câți bani ai, ce funcție ai. Ești norocos atâta timp cât ai cui să-i zici "bună" atunci când intri în casă, sau cu cine să schimbi două vorbe din când în când (chiar și telefonic). Mulți bătrâni sunt considerați țicniți, ciudați, sau răutăcioși. Dar tineretul nu pricepe și nici nu poate să înțeleagă faptul că acei oameni până să ajungă la vârsta a treia au fost loviți de tot felul de nenorociri, încercări grele, zile fără soare și nopți cu lumină. E ușor să condamni un om, dar e greu să înțelegi prin ce o trecut. Tot ceea ce ajungi să înțelegi te schimbă, iar tot ceea ce nu te doboară te transformă într-un ciudat.
Indiferent cine ce zice, sau ce aș citi, nu reușesc, nu pot și nici nu am să pot vreodată să trec peste trecut. Oricât aș încerca să-i dau uitare, sau să ignor, dar mintea nu uită. Există anumite experiențe în viață care pur și simplu te doboară atât de mult, încât niciodată nu o să-ți mai revii în totalitate. Eu sunt genul de om care nu cred în finaluri fericite. Din moment ce toată viața ai fost bătaia de joc a sorții, nu ai cum ca la final să vezi curcubeul. E prea de tot, pur și simplu. Există oameni pentru care întreaga lor existență e un continuu coșmar, o luptă neîncetată pentru supraviețuire. Nu ai cum să te bucuri de viață, când zilnic simți cum viața te sugrumă.
Din experiență proprie pot confirma faptul că atunci când te lovește un necaz mare, la început șocul e și mai mare. Simți cum întreaga lume se prăbușește în jurul tău, precum un castel din nisip. Lumea tot mai tare începe să se îndepărteze de tine, sau de familia ta, atât vecinii, cât și rudele și prietenii. Oameni în care aveai cândva maximum de încredere ajung să-ți întoarcă spatele la greu și să te lase în urmă. Vorbesc în cazul acesta din păcate atât despre rude sau persoane foarte apropiate, cât și despre prieteni de o viață întreagă. La început te dor foarte tare aceste lucruri, aceste respingeri și ignorări, mai ales că vin din partea unor oameni în care aveai bază și încredere. Dar pe urmă te obișnuiești cu ideea, și după aceea începi și tu să-i ignori pe ei și să le închizi poarta în nas, sau să-i elimini din viața ta, exact cum au făcut și ei cu tine. În tot arsenalul de rău e și un pic de bine. Sau altfel spus, unde se închide o poartă se deschide apoi o fereastră, cât să intre puțină lumină. Partea bună e că la un moment dat apar în viața ta oameni noi, sau oameni cu care nu credeai că o să interacționezi vreodată, cu toate că îi cunoșteai. Cu acești oameni noi ajungi să interacționezi foarte mult, aproape zilnic, ceea ce va fi portița ta magică, colacul salvator de la înec. Ceea ce am explicat aici, despre etapele unei nenorociri private, nu înseamnă neaparat că așa funcționează pentru toată lumea. Așa a funcționat în cazul meu.
Ceea ce trebuie să subliniez e faptul că toate aceste nenorociri care te lovesc fără milă, nu te fac mai puternic, nu te fac să evoluezi, sau să crești. Din contra, te distrug, te seacă de puteri, îți răpesc ambițiile, te deshidratează de speranțe și vise. Vei învăța cum să supraviețuiești pe parcurs, prin diverse tehnici. Una dintre acestea, poate chiar cea mai importantă, e să-ți ții mintea în permanență cu ceva ocupată. O minte ocupată nu are suficient timp la dispoziție să se gândească. Aceste este un fel de sedativ natural. Îți găsești diverse ocupații, hobby-uri, chiar dacă ești conștient că ele sunt niște non-sensuri, dar ca să-ți țină mintea ocupată, să treacă timpul și să supraviețuiești ziua sunt bune. Nu ajungi niciodată să învingi durerea. E și stupid să crezi în așa ceva. Ceea ce se întâmplă de fapt e că ajungi să înveți să trăiești cu durerea. Așa se întâmplă când totul de prăbușește în jurul tău.

Răutate și invidie

"Doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur despre primul." - Albert Einstein

Pe măsură ce trece timpul, putem experimenta laturile cele mai stupide ale naturii umane, și anume răutatea și invidia. Oamenii nu au fost făcuți să fie răi sau buni, devin astfel datorită mediului în care trăiesc și datorită anturajului. Poți să urmezi un om bun, luându-l ca exemplu pentru bunătatea lui, sau poți urma un om rău. Toate acestea pornesc încă de pe vremea copilăriei, căci primele modele de urmat sunt membrii din familie, părinți, bunici, frați, ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, totul depinde de natura oamenilor cu care conviețuim, felul lor de a fi, caracterul lor, și nu în ultimul rând, modul nostru de a percepe toate aceste lucruri. Dintr-o familie de bârfitori și bețivani, slabe șanse sunt să iasă un urmaș avocat sau doctor, mai degrabă progenitura unor astfel de oameni le va urma exemplul, datorită mediului și educației primite.
E curios cum tu, ca om care-și vede de treaba lui, ești luat în vizor de oamenii invidioși, precum de niște lunetiști nemiloși. Această invidie este condusă de răutate, porniri egoiste și prostie. Dacă faci ceva, sunt curioși că de unde ai avut bani. Dacă nu faci ceva, ești judecat că ești nepăsător, și că de ce nu faci una sau alta. Dacă ești bogat, ești judecat, se spune că ai furat sau cine știe ce altă ilegalitate ai făcut. Dacă ești sărac, ești etichetat leneș care nu se străduiește să se ridice, și care mai bine așteaptă pomana. După cum spuneam, aceste prejudecăți sunt nutrite de o împletitură formată din invidie și răutate, pornite din ură, pură prostie, lipsă de educație și autocontrol.
Primii care aruncă piatra sunt de obicei oamenii care stau cel mai aproape de tine: vecinii. Vecinul e acea persoană care stă lângă tine, casă lângă casă, căruia de multe ori îi place să te spioneze și să te fileze, fără ca tu să-ți dai seama de aceasta, și care de cele mai multe ori știe totul mai bine despre tine decât oricine altcineva. În astfel de ipostaze sunt de obicei femeile în vârstă, bârfitoarele străzii. Dar mai nou există și excepții. Există și oameni mai tineri, atât bărbați cât și femei, atât cupluri cât și singuratici, care practică invidia și arta bârfitului. Având în vedere că e la modă progresismul, e clar că nu numai babele au dreptul să bârfească, ci și tineretul. Lumea se schimbă, și odată cu ea și oamenii.
Înafară de vecini, alții care devin invidioși sunt neamurile. De multe ori din cauza unor dispute, având la bază anumite moșteniri de exemplu, se ajunge la războaie între familii. Chiar și prietenii pot schimba taberele și să se întoarcă împotriva ta, devenind invidioși. E cel mai stupid lucru să crezi că o prietenie din copilărie, sau de nu știu când, va dura până la nesfârșite. Suntem prieteni atâta timp cât avem aceași viziune, împărțim același ideal, există interese, servicii, etc. Când intervine o eroare în matrice, legătura prieteniei se rupe. Din păcate așa funcționează treburile. Am fost în această situație. Am pierdut și eu prieteni de o viață. Prietenii vin și se duc, exact ca alianțele, unele se destramă după care se formează altele. Iar de neamuri și de rude, ce să mai zicem. Îi ai până îți merge bine. Cum îți apare o problemă în viață, sau în familie, cum se distanțează toți și o iau la fugă precum șobolanii care vor să părăsească vasul ce se scufundă.
O cauză primordială în cazul invidiei este curiozitatea. Oamenii invidioși sunt și curioși, pentru că dacă nu ar fi curioși, nu ar fi nici invidioși. Să nu-ți pese de propriile probleme, dar să-ți pese de ale altora, e caracteristica celei mai josnice și inferioare specimene din punct de vedere etic și moral de pe suprafața pământului.
De cele mai multe ori taci și înghiți jignirile, bârfele și vorbele invidioase ale vecinilor, neamurilor sau așa zișilor prieteni. Taci și înghiți până se umple paharul. Cu toții facem la fel, indiferent de etnie, religie, concepție, etc. După ce ne-am săturat să tot înghițim, putem reacționa prin două moduri. Fie ne luăm la cearta și ne țigănim, ne batem, ne omorâm, sau varianta a doua, ne distanțăm pur și simplu, refuzând chiar și să mai salutăm dușmanul.
O observație interesantă este faptul că de cele mai multe ori victimele bârfelor și ale pornirilor invidioase sunt acele persoane care se comportă diferit față de restul, care au o altă gândire, care trăiesc altfel, care nu fac ceea ce fac restul din jur. Atunci se nasc ideile invidioase în mințile curioșilor furioși și frustrați. Acesta este algoritmul prin care funcționează mecanismul invidiei. Putem compara întregul proces cu modul în care funcționează un motor electric. Sursa de energie, sau de alimentare, pentru motor este răutatea, sau pornirea răutăcioasă; combustibilul, sau uleiul de ungere, este invidia; iar rezultatul întregului proces este bârfa.
După cum spuneam, există două moduri prin care le putem face față invidioșilor. Ori îi invităm, ori îi evităm. Unde să-i invităm? La masă, la terasă, în dormitor, oriunde. Unde să-i evităm? Peste tot!

Mitul iubirii

"Există un adevăr dureros: acela de a te pierde într-o iubire mistuitoare, uitând cât de special eşti şi tu." - Ernest Hemingway

Se vorbește atât de mult și atât de frumos despre iubire, iar cu toate acestea nu oricine poate avea parte de ea. Prima iubire este iubirea părintească, iar dacă de aceasta nu avem parte când suntem copii, problema devine serioasă. O astfel de persoană va ajunge incapabilă să ofere iubire, ori va ajunge în celălalt capăt al extremei, va fi disperat să primească iubire cu orice preț. Simplificând vorba, ceea ce trăim și experimentăm ca și copii, ne va influența viața de adult.
Am avut o perioadă în viață când eram disperat după iubire. Datorită incapacității mele de a realiza o relație cu persoana de sex opus, am ajuns un hoinar pe drumul iubirii, un cerșetor de atenție, dar cu toate acestea însetat după iubire. Am momente când îmi doresc cu orice preț să am parte de un sărut, de o atingere fină, de diverse experiențe romantice și intime. Reușesc de fiecare dată să mă îndrăgostesc ca un adolescent tembel de fiecare femeie care se comportă un pic mai frumos cu mine. Pun la suflet, ofer totul fără să țin cont de nimic, îmi fac planuri ca un copil imatur. Și cu toate acestea, cu tot ce mă aleg după toate aceste sacrificii, jertfe și peripeții, e un mare zero.
Și la fel și acuma, ca pe vremuri, în trecut, după fiecare etapă de îndrăgostire mă trezesc la pământ, complet distrus pe dinăuntru. Trebuie să mă refac tot timpul, bucată cu bucată, să mă renasc din propria cenușă, exact ca pasărea Phoenix. În trecut, de fiecare dată când reușeam să îmi revin cât de cât, după un timp iarăși ajungeam să interacționez cu vreuna pe undeva, care să se comporte diferit cu mine. După aceea, ciclul se repeta, iarăși mă îndrăgosteam, în timp ce sentimentele dânsei nu erau deloc asemănătoare cu ale mele. Simțeam că mă înnebunește că nicicum nu am noroc cu nici una. Se acumulase în mine atâta ură și atâta frustrare de îmi venea să explodez. Asta până în momentul în care am început să-mi dedic eforturile spre construcția unui sistem de anti-atașament, ca să nu mai cad în capcana seducției, să nu mai mă îndrăgostesc și să devin imun la toată această vrajă feminină.
Adevărul trist e că vremurile s-au schimbat. S-au schimbat radical, mai ales în ultimii ani. Valorile și principiile care stăteau la baza construirii unei relații în urmă cu 100 de ani, astăzi sunt total nefolositoare. Pe vremuri, fetele se bucurau pentru un buchet de flori, apreciau sinceritatea și loialitatea băiatului. Astăzi în schimb, cu valul acesta de noi idei psihologice, tot ceea ce s-a realizat în mare parte e băgarea la înaintare a materialismului. Astăzi nu mai trebuie să mergi la ea cu buchetul de flori, ci cu portofelul plin. Nu spun că toate femeile au devenit materialiste, ci ceea mai mare parte dintre ele. Tot acest nou stil de viață, sistemul capitalist, ideile nocive din vest, mișcarea de emancipare a femeilor, consumatorismul, propaganda din mass-media, toate acestea au schimbat vechile valori, și le-au înlocuit cu modernisme. Bărbatul de ieri a ajuns un băiat sensibil, în timp ce fata de ieri a ajuns femeie emancipată și pe treaba ei. Înainte, pe vremuri, un cuplu începea cam totul de la zero, în timp ce azi bărbatul trebuie să aibe mașină, realizări, etc.
Cea mai mare naivitate de-a mea a fost faptul că am crezut mereu că dacă mă voi comporta frumos cu o femeie, rezultatele vor fi pe măsură. Nimic mai fals de atât. E cel mai stupid lucru să îi sari una-două în ajutor, să-i oferi nu știu ce, să-i faci pe plac. Nu vei obține nimic așa. Își va da seama cât ești de fraier și ori va profita de naivitatea ta, ori se va distanța. Și atunci ce e de făcut? Depinde ce se urmărește. Ăia care au avantajul de a fi mai bine făcuți de la Mama-Natură, ori să provină din familii cât de cât înstărite, ori să fie mai tupeiști, aceia au avantajul de a-și găsi mai repede o parteneră. În schimb, introvertiții, deprimații, singuraticii și cei pesimiști ca mine, mai încercăm și la anul.

Deșertăciune

"Omul are iluzia că vorbește cu lumea întreagă la calculator. El e de fapt singur." - Octavian Paler

Sunt zile în care totul merge bine, ca și cum totul ar fi fost planificat perfect. Toate bune și frumoase. Dar surpriza cea mare apare la finalul zilei, atunci când în loc de un sentiment plăcut de mulțumire apare o senzație de tristețe adâncă, o insatisfacție ce nu se poate descrie prin cuvinte. Și nu oricine poate înțelege asta, decât cel ce a trecut prin astfel de trăiri. În loc de mulțumire nu opusul apare, nemulțumirea, ci o senzație de goliciune internă, o tristețe profundă. Te simți incomplet și pierdut, ca și cum nimic nu ar mai conta, iar toate cele întâmplate au fost în zadar. Nimic nu are valoare, nimic nu e de folos, nimic nu are importanță. Senzația pe care o ai e un fel de amestec ce cuprinde iritația, neliniștea, frustrarea, supărarea. E zădărnicie. E deșertăciune.
Am experimentat această trăire de prea multe ori. Sunt precum un înger cu aripile tăiate, căci toată ziua am impresia că zbor în stânga și în dreapta, în sus și în jos, după care, seara, realizez că de fapt am aripile tăiate și în tot acest timp zburam doar în mintea mea. Dans cu o dorință imposibilă, visând cu ochii deschiși la ceva ce nu poți avea, aceasta este deșertăciunea. Să crezi că dacă faci diverse activități, totul se va schimba, sau că totul va fi bine. Îmbrățișarea unei iluzii, o vânătoare de fantome în zadar. Să tânjești după dragostea unei femei care nu te vrea, să încerci să realizezi ceva măreț, să încerci să te arăți puternic când de fapt ești slab. În astfel de activități tot ceea ce se face e doar risipă și consum inutil. Eu nu consum din jur, ci mă consum pe mine. Mă autodevorez, încercând să par ceea ce nu sunt de fapt, zidind iluzia unui zid impenetrabil.
Trăind dezorientat în umbra deșertăciunii, tot ceea ce poți învăța e cum să îmbrățișezi întunericul. Dar această înbrățișare devine cu timpul o absorbție. Întunericul, sau mai bine spus, golul din interior, devine precum o gaură neagră, aspirând complet ființa. Astfel se naște o fuziune dintre om și întuneric, un fel de ființă întunecată, care parcă mereu are acel nor negru deasupra capului, atrăgând mai tot timpul ghinionul și necazul asupra lui.
Aș fi putut să fac atât de multe lucruri. Aș fi putut să ajung departe, să fiu cineva, să am pe cineva. Și cu toate acestea, de mine s-a ales praful. Vine un moment în viață când descoperim șocați că tot ceea ce mai avem în comun cu oamenii, e doar simplul fapt că suntem oameni. Nimic mai mult. Fără resentimente, cum s-ar zice. Dezgustul te otrăvește în așa hal încât nu mai ești curios de nimic. Durerea pe care o purtăm în noi ani de zile, ajunge să ne fie un fel de înger păzitor, rămânând alături de noi pentru tot restul vieții, doar că nu ne salvează de la probleme, ci ne adâncește mai mult în ele.
Deșertăciunea duce la izolare și epuizare. De obicei, această stare apare la bătrânețe, dar din păcate ea se poate manifesta și în cazul tinerilor filozofi sau artiști. E ca și cum ar simplifica timpul, ducând cumva un tânăr la stadiul unui bătrân. Și cu cât ajungi să înțelegi mai multe, cu atât îți dorești să nu fi înțeles nimic mai bine. Căci fericiți sunt toți neștiutorii, iar astfel nu pot ajunge pe calea deșertăciunii.

Tragedia omului

"Nu există o altă lume. Nu există nici măcar lumea asta. Ce există atunci? Surâsul interior pe care ni-l stârneşte inexistenţa evidentă a uneia şi a celeilalte." - Emil Cioran

Omul - această creatură interesantă, se află undeva între o existență miraculoasă și una blestemată. Trăind iluzia liberului arbitru, omul e precum peștii din acvariu, aflându-se într-o captivitate infinită. Cine mai poate să creadă în egalitate, fraternitate și dreptate? Cine? Adormiții! Dacă am fi cu toții egali, nu ar exista oameni ca mine, care să pună totul sub semnul întrebării și să nu creadă nimica. Dacă ar exista fraternitate, atunci nu ar mai exista dușmănie, invidie, răutate și ură. Iar dacă ar exista dreptate, atunci ar fi totul corect.
Mi-am dedicat cea mai mare parte a vieții încercând să înțeleg felul în care funcționează lumea, natura umană și nu în ultimul rând, să găsesc un sens pentru tot ceea ce se întâmplă. Acest sens există, și nu există. Există pentru oamenii cu o naivitate crescută în ei, pentru cei mediocri, pentru cei în care ignoranța a fost implantată de la o vârstă fragedă. Adevărul e că nu există un sens. E doar haos. Un haos organizat.
Lumea funcționează conform unor principii foarte bine modelate de-a lungul vremurilor, și nicidecum pe baza unor legi divine sau spirituale. Cine crede asta probabil că în perioada copilăriei a fost injectat cu o doză toxică de creștinism. Nu pot să cred că universul e un loc prietenos, când văd că orice ia naștere datorită exploziilor unor stele. De aici și expresia cum că suntem praf de stele. De ce moartea sau anihilarea a ceva trebuie să fie nașterea unui alt lucru? Nu pot să cred că lumea e un loc bun, când văd atâtea atrocități, crime, violuri, nedreptate și haos. E naivitate pură să crezi că toate acestea au vreun sens, sau că fac parte din cine știe ce plan inteligent, divin, cosmic, spiritual, etc.
Fenomenul existențial nu e nicidecum un miracol. E mai de grabă o eroare în matrice. Existența e miraculoasă pentru animale și plante, nicidecum pentru oameni. Putem vedea cum animalele funcționează perfect, precum niște roboți programați să se hrănească, să se reproducă, să trăiască și apoi să moară, toate acestea în timp ce sunt ghidate de către instinctele primare. La fel și plantele, își trăiesc viețile în felul lor, făcând exact pentru ceea ce au fost programate de către Mama Natură. În lumea animală și cea vegetală nu există sentimente, ci doar instincte.
Noi, oamenii, suntem diferiți față de restul formelor de viață cu care conviețium. Noi suntem conștienți, punem la suflet, cugetăm, ne batem capul, ne consumăm pentru orice chestie. Fiecare formă de viață care posedă un sistem nervos are capacitatea de a percepe durerea. Începând de la viermele cel mai nesemnificativ și până la omul inteligent, sau cea mai colosală balenă, cu toții simt la fel durerea. Doar că dintre toate cele enumerate, omul este singura ființă care știe să-și exprime suferința într-un mod miraculos, prin cuvinte, gesturi, sau chiar prin creații artistice. Cu toții percepem durerea la fel, dar nu toți o exprimăm la fel.
Oamenii, atunci când aud despre durere sau suferință, au tendința de a-și băga capul în pământ precum struțul. Tot ceea ce nu ne convine catalogăm ca subiect tabu. Suferințele, sexul, orientările sexuale, și cam tot ceea ce nu putem înțelege, sau nu vrem să înțelegem, ajunge să poarte ștampila emblemei tabu. Fricile și temerile noastre au fost sădite în noi încă din vremuri de foarte mult apuse. Datorită acestui fapt, generații întregi ale speciei noastre nu au progresat, ci au bătut pasul pe loc, creându-se astfel un fel de colaps emoțional colectiv.
Nu poți să fii om într-o societate dezumanizată. Cumva sistemul și întreaga societate modernă te fac să-ți reprimi emoțiile, în loc să le exprimi. Capitalismul, consumatorismul modern, ideologiile religioase și cele politice, toate acestea nu fac altceva decât să înlăture omul de la căutarea adevărului. Locurile de muncă moderne sunt precum vechile plantații pentru sclavi, unde ai drepturi dar de care nu le prea pasă nimănui. Ești liber să faci ce vrei în sistemul capitalist, dar cu toate acestea nu poți.
Viața omului e o continuă rătăcire. Un drum către nimic. Ni se vând tot felul de iluzii, doar ca să fim mai buni, mai cooperanți, mai productivi, mai ascultători, mai supuși. Omul trebuie să se teamă de ceva, fie de zei fictivi, Dumnezei, ori de societate și de legile ei, de boli create în laboratoare, de războaie, de băncile care pândesc și acționează dacă nu dăm rata la timp, etc. Ca o societate să funcționeze e nevoie de niște reguli, care să aibe la bază restricții. Aceste restricții trebuie să aibe la bază frica. Frica de necunoscut, frica de consecințe, frica de pedepse, orice fel de frică. Fără această frică colectivă societatea nu poate funcționa.
Drepturile omului sunt niște povești de adormit copii. Aceste drepturi, care sunt doar niște vorbe de prost gust, se aplică doar unde este interes. De exemplu, criminali, violatori, pușcăriași au tot felul de drepturi prin închisori (în loc să fie eliminați, așa cum ar fi corect și drept), în timp ce copii nevinovați mor de foame prin țările sărace. Atunci unde e dreptatea?
Omul trăiește cu sentimentul că va fi aici mereu, că nu o să moară curând, că tot ceea ce face e cu un sens. Adevărul e că totul e trecător și nimic nu va dura veșnic. Timpul nostru e precum nisipul din clepsidră, se scurge așa încet, picătură cu picătură. Tot ceea ce rămâne din noi e o poză într-un album, o amintire păstrată de cineva până la un anumit moment, iar restul ia pământul. După cum spuneam și la început, poveștile cu zâne și finaluri fericite sunt pentru adormiți, neghiobi, îndoctrinați și cei cu gândire mediocră. Întreaga existență a omului, atât ca individ cât și la nivel de specie, de-a lungul istoriei, nu e altceva decât o tragedie.

Rețeta fericirii din perspectivă pesimistă

"Dacă îți e frică de singurătate, nu te căsători." - Anton Cehov

Tot ce am putut experimenta până în momentul de față au fost niște dorințe, care de cele mai multe ori nu erau dorințe adevărate, ci doar niște idei mai degrabă influențate de societate și de mediu. Tindem după anumite lucruri, dar acele lucruri de cele mai multe ori nu ne caracterizează, sau nu au nici o treabă cu noi. Am pierdut ani din viață încercând să fiu ca alții, să fiu ceva sau cineva care nu puteam fi cu adevărat niciodată. Fericirea nu e pentru toată lumea. Nu suntem egali, nu am fost și nici nu vom fi vreodată.
Fericirea e pentru oamenii mediocri, cei pentru care nu contează dacă Pământul se învârte în jurul Soarelui, sau invers. Astfel de oameni au cale liberă, cu verde în față, spre tot ceea ce înseamnă fericire: căsnicie, copii, bani, etc. Și tot ei sunt primii care cad la pământ când toate acestea dispar, căci ei nu știu că totul este temporar și trecător. Majoritatea oamenilor se feresc de pesimism, negativitate și de tot ceea ce e întunecat. Dar acei oameni care sunt catalogați pesimiști sau negativiști au oare dreptul la fericire? Cu ei cum rămâne?
Sunt un om pesimist, poate chiar foarte pesimist, și nu îmi este rușine să recunosc asta. De-a lungul anilor am încercat tot felul de lucruri ca să captez cumva atenția celorlalți, începând de la stilul de a mă îmbrăca și până la comportament și practicarea diverselor activități. Dar toate acestea erau în zadar, căci tot în umbră rămâneam. Strălucirea mea era mult mai temporară decât temporalitatea însuși. Un om pesimist nu poate fi ca și un om obișnuit. Se spune că noi, pesimiștii, vedem totul în negru, suntem negativiști, că în orice oportunitate vedem doar un potențial risc, că nu acționăm din teamă sau din neputință, sau pur și simplu din cauză că nu vedem rostul. Anumite lucruri nu le facem, pentru că nu își au rostul. Pesimismul de cele mai multe ori atrage și singurătatea, iar după aceasta putem trage concluzia că un om pesimist mai greu se va căsători, sau mai greu își va construi o carieră strălucită.
Prima și cea mai importantă regulă pentru un om pesimist, ar trebui să fie faptul că trebuie să învețe să se accepte pe el însuși, așa cum este el de fapt, pesimist, negativist, întunecat, dark, ș.a.m.d. Cum ai vrea să te accepte alții, dacă tu nu te poți accepta? Următoarea regulă, la fel de importantă ca și prima, este faptul că pesimistul trebuie să-și țină mintea permanent ocupată. Dacă ne putem concentra sau focusa pe ceva anume, atunci nu avem atâta timp la dispoziție să stăm și să ne gândim la treburi profunde, cum ar fi sensul vieții, probleme și frământări personale, sau alte gânduri metafizice sau existențiale. O minte ocupată va ține pesimistul ocupat. Sunt perfect conștient că orice fel de gând mi-aș alege pentru ocupația minții mele, ele toate sunt niște iluzii, neavând niciun fel de sens. Astfel se naște ideea de "iluzie conștientă", care nu este altceva decât acceptarea cu bună știință al unui ideal de tip marionetă, de care suntem conștienți că nu reprezintă nimic, dar cu toate acestea avem nevoie de ea pentru a ne capta mintea cât mai atentă și ocupată. E dezastruos când se ajunge la asta, dar e o metodă foarte bună care ajută la supraviețuire, căci în final cam toată existența se rezumă la o continuă luptă pentru supraviețuire.
Nu mă încântă și nu mă motivează absolut deloc ideile religioase. Nu cred în Dumnezeu și nu urmez calei niciunei religii. De obicei, oamenii pesimiști sunt nereligioși. Unii au diverse înclinații spirituale, în timp ce alții nu au deloc. Religia este un bun factor care motivează oamenii și le dă un sens pentru viețile lor, oricât ar fi acestea de ruinate sau de grele. Pentru un creștin, orice fel de greutate din viață, nu este altceva decât o încercare peste care trebuie să treacă, sau o "voie al Domnului". Pentru mine, astfel de afirmații sunt vorbe goale, neavând farmecul sau puterea de a mă încânta. Pentru mințile mediocre funcționează idei mediocre.
Ceea ce este foarte important de amintit, este faptul că un pesimist foarte greu va reuși să-și construiască o relație, sau o căsnicie. Astfel de operațiuni, sau încercări, sunt adevărate misiuni imposibile. Cumva, sexul opus reușește să perceapă negativitatea interlocutorului, fără să aibe habar că are de-a face cu un pesimist. Norul negru de deasupra capului, oricât ar fi de invizibil, mereu va ieși la lumină. Cel mai bine pentru un pesimist e să încerce pe cât posibil să evite interacțiunile mult prea "fierbinți" cu sexul opus, deoarece în caz contrar riscă să cadă în vraja atașamentului, sau a seducției. Un pesimist mult mai repede se atașează de sexul opus decât un om obișnuit. Despre tot ceea ce vorbesc, pot confirma din proprie experiență. Căzut în vraja, sau capcana seducției, pesimistul se va atașa rapid, devenind în timp disperat, însetat după iubire. Dar din păcate, de cele mai multe ori, sentimentele interlocutorului nu sunt identice, iar aceasta conduce la acumularea unei cantități mari de frustrare. Frustrarea în timp va deveni suferință, iar suferința în timp va deveni din ce în ce mai chinuitoare. Deci, în concluzie, o persoană pesimistă, bărbat sau femeie, trebuie să evite interacțiunile mai palpitante cu sexul opus, pentru binele propriu și pentru a nu cădea în adâncurile suferinței.
Căsniciile se termină de cele mai multe ori dezastruos. Indiferent că vorbim de divorț, accidente, probleme de sănătate sau alte nenorociri, ideea e că nu există "până la adânci bătrâneți". Tot ceea ce e frumos dintr-o relație, sau dintr-o căsnicie, în timp va deveni doar o amintire. Am văzut nenumărați oameni rămași singuri, căzând în depresie, devorați de vii de suferința pierderii celui drag, decăzând în patima alcoolului, sau devenind sinucigași în cel mai rău caz. Nu există un "rămas bun" plăcut, doar cât se poate de dureros și chinuitor. Mi-am promis că nu vreau să ajung așa. Nu vreau să mă atașez de nimeni, nu vreau să sufăr din cauză că voi pierde pe cineva drag cândva în viitor, pentru că știu foarte bine cum este să iubești pe cineva din tot sufletul, să-ți sacrifici viața pentru acel cineva fără să-ți pese de urmări. Știu foarte bine cum funcționează aceste lucruri.
Pentru un pesimist, cel mai bine funcționează practicarea unor activități care îi trezesc curiozitatea, și care nu în ultimul rând îi țin mintea ocupată. Fie că vorbim de practicarea unui sport, activități gospodărești sau diverse activități în aer liber, scris, citit, chiar nu contează deloc, atâta timp cât stârnește curiozitate și creează un minim de plăcere și bucurie. Cu alte cuvinte, cu cât mai singur și fără obligații, responsabilități și stres, cu atât mai bine. Astfel funcționează treburile, iar prin aceste metode, pesimiștii reușesc un pic mai ușor să facă față presiunilor din partea vieții, suportând mai ușor groaza existențială. Aceasta este rețeta fericirii din perspectivă pesimistă.