Sărbătoare sub o altă formă

"Stările cu adevărat maladive ne leagă de realităţile metafizice, pe care un om normal şi sănătos nu le poate înţelege niciodată." - Emil Cioran

De secole, poate chiar de milenii, omenirea s-a obișnuit să celebreze diverse evenimente ale anului. Crăciunul, Paștele, Anul Nou, Rusaliile, diverse date calendaristice cu tematică religioasă, zile de comemorare, zile onomastice, zile de naștere, ș.a.m.d., sunt doar câteva dintre sărbătorile oamenilor. Suntem în decembrie, iar în această perioadă a anului lumea e agitată la maxim, pentru că vine Crăciunul, revelionul, anul nou, mâncare și băutură multă, zile libere, etc. E multă fericire în spatele acestor sărbători, sau mai bine zis multă ipocrizie. Crăciunul de exemplu, înainte de apariția creștinismului, era o sărbătoare păgână de iarnă. Atât și nimic mai mult. Creștinii au preluat doar o tradiție străveche, făcându-i o îmbunătățire din perspectiva lor. Anul nou ce este până la urmă? Fiecare planetă face o rotație completă în jurul unei stele, durata acestei rotații variază în funcție de distanța dintre planetă și stea. Astfel acționează forța gravitațională, ceea ce influențează viteza rotației. Acest lucru este valabil și în cazul planetei noastre, Terra sau Pământul, care la fel ca și restul planetelor face o rotație completă în jurul stelei care este epicentrul sistemului nostru solar. În cazul nostru această stea este Soarele. Rotația pământului este de 365 de zile calendaristice. Atunci ce sărbătorim totuși?
Stau și mă gândesc la toți acești oameni care în astfel de momente se simt bine, se distrează, mănâncă și beau pe rupte, fac sex până rămân fără strop de energie, după care ori dorm ca epuizații, fie sfârșesc pe la spitale din cauza toxiinfecției alimentare, sau pe la dezalcoolizare. Eu nu pot să fiu fericit în astfel de momente. Pentru mine nu înseamnă nimic aceste sărbători. Deja de ani de zile nu le mai simt farmecul, iar pe an ce trece mă simt tot mai scârbit de ele. Oamenii parcă sunt hipnotizați, nu doar acuma, ci în tot restul anului. Întregul sistem și întreaga existență în sine nu se poate compara cu altceva decât cu o imensă hologramă sintetică și iluzorie, iar oamenii fiind captivi în aceasta. Pe de o parte aceste sărbători au și un oarecare avantaj. Ele reușesc cumva să țină mintea omului obișnuit și mediocru într-o stare de semi-hipnoză, oferind acestuia bucurie și senzație de libertate. Dar să nu uităm că toate acestea sunt iluzorii.
Din ce scriu nu vreau să pară că sunt un fel de Grinch care a declarat război nu doar Crăciunului, ci întregului arsenal de sărbători. Nu, nu sunt astfel. Ceea ce lumea nu știe și nici nu poate înțelege, e faptul că tot ceea ce reprezintă bucurie sau sărbătoare, pentru un om inteligent sau nefericit nu e altceva decât o doză de depresie în plus. Urăsc aceste zile. Le urăsc din tot sufletul meu, tot ceea ce vreau e să se sfârșească. Copil fiind, nu m-am gândit niciodată că voi ajunge astfel. Dar iată că situațiile se schimbă, la fel și oamenii. Evenimentele, cursul vieții, dramele care ne lovesc, experiențele, toate se adună și cu timpul ne transformă în ceea ce trebuie să devenim de fapt. Fiecare om are o latură pozitivă și una negativă. Sunt zile în care latura pozitivă domină și alte zile în care cea negativă. Ține totul de personalitatea fiecăruia.
Sunt conștient de faptul că noaptea la ora 12 nimic nu se va schimba. Nu mă voi trezi mâine într-o lume mai bună, la fel cum nici împrejurimile în care mă aflu nu se vor schimba. Lumea va fi la fel mâine, la fel de rea cum era și ieri, doar că astăzi cumva se uită de aceasta. Nu am cum, nu pot și nici nu o să pot vreodată să mă bucur de aceste sărbători. Mă bucuram în copilărie, când eram copil și nu aveam nici un fel de gând, nu aveam griji, familia mea era întreagă, sănătoasă și trăiam în armonie. Toate acestea au dispărut de mult. De sărbători obișnuiesc să merg la biserică, așa ateu și liber cugetător cum sunt. Nu pentru slujbă, nu pentru ritual și nu pentru popă. Nu dau doi bani pe toate acestea. Fac doar dintr-un singur motiv. Reușesc cumva să dezgrop amintiri de mult uitate, mai bine zis stări și percepții din copilărie. Reușesc cumva să-mi aduc aminte de acel farmec al inocenței și bucuriei din copilărie, stări și senzații pe care le simțeam când eram mic și mergeam toată familia la biserică. E unicul loc din lume unde reușesc acest miracol. Tatăl meu obișnuia să spună o vorbă: "când careva din familie iasă din horă, totul se schimbă și nimic nu va mai fi ca și înainte". Pe vremea aceea, cu mintea mea de copil nu înțelegeam aceste vorbe. Dar acum, ca și adult, le înțeleg și le simt din plin. Ceea ce vroiam să descriu aici, nu e despre urâțenia acestor sărbători. Adevărat e și faptul că nu se mai simte nimic ca și pe vremuri. Acum aproape totul se reduce la marketing, consumatorism și profit. Și bineînțeles, cu toate aceste schimbări climatice, faptul că de Crăciun de exemplu nu este zăpadă, ci plouă, sau că e vreme aproape ca și primăvara, e clar că nu se mai simte acel farmec de altădată. Aceste sărbători nu sunt rele, sunt bune, sunt frumoase, doar că nu toată lumea se poate bucura de ele.

Gheață

Gheață

Era o lume de gheață
În care trăia un om cu inima de gheață,
Cu sufletul de mult în gheață
Privirea-i emana doar gheață.

Totul era din gheață
Drumuri și cărări din gheață,
Păduri aflate sub gheață
Cu o singură căsuță din gheață.

Sentimentele lui erau din gheață
Întreaga lui viață era despre gheață,
Căci era un om cu inima de gheață
Care trăia într-o lume de gheață.

Pustietate

"De ce prezenţa neprezenţei e câteodată mai prezentă decât prezenţa însăşi?" - Oana Pellea

Cândva în trecut, am privit cu atenție în jur și am observat ceva bizar. Am observat străzile goale, case parcă părăsite și fără vreo urmă de viață, grădini nelucrate, oameni absenți și o liniște asurzitoare. Nu e scenariul vreunui film postapocaliptic, sau vreun vis, ci este purul adevăr. Am străbătut localitatea mea natală într-o zi, acum nu de mult, din pură curiozitate. Tot ceea ce puteam vedea era această pustietate ciudată și tăcută.
În toate acele case unde cândva era viață bună, acum nu e altceva decât liniște, pustietate. Oamenii de altădată, harnici, gospodari, veseli și plini de viață azi nu mai sunt. Aceștia fie au murit de mult, fie azi au ajuns niște bătrâni ruinați și spre final de drum. Lumea s-a schimbat, la fel și oamenii și mentalitățile. Ceea ce era sfânt cândva azi e scuipat. Ceea ce mai de mult era curat și îngrijit, azi e murdar și stricat. În trecut oamenii erau mult mai vioi și făceau cu mult mai mare drag tot ceea ce făceau. În schimb, astăzi, aproape toți oamenii sunt plictisiți și obosiți, sătui parcă de tot, necunoscând altceva decât programul monoton de "dute la muncă" și "hai acasă". Ce s-a întâmplat cu lumea aceasta? Tind să cred că ceva s-a stricat pe parcurs.
În ziua de azi circulă mult prea multe informații și cam toată lumea are acces la toate acestea. Sub regimurile dictatoriale, oamenii trăiau conform unor reguli stabilite de guvern sau de dictator. Informațiile erau cenzurate, iar lumea nu prea avea acces la mare lucru. Se adeverește cumva vorba că "ceea ce nu știi nu te omoară". Cred că din această cauză erau oamenii mai fericiți decât în prezent. Plus că lumea nu era infectată cu toată această tehnologie modernă, internet, telefoane inteligente, Facebook, etc. Toate aceste tehnologii nu sunt altceva decât niște distrageri, care cu timpul se transformă în vicii, alimentând stările negative în oameni. Bineînțeles că aceste tehnologii pot fi utilizate și într-un mod constructiv, dar puțini fac asta din păcate. Acesta este adevăratul motiv pentru care oamenii sunt mult mai nefericiți astăzi decât în urmă cu 50 de ani de exemplu.
Între oameni s-a produs o ruptură. Relațiile interumane nu mai funcționează ca pe vremuri. Astăzi tot ceea ce avem e artificial, sintetic și sec. Acesta este principalul motiv care cultivă în subconștientul oamenilor starea de nefericire. Oamenii petrec mult mai mult timp cu telefoanele mobile decât cu semenii lor. Lumea parcă e hipnotizată. Și tind să cred că toată această hipnoză colectivă a fost creată intenționat, pentru a putea ține mințile oamenilor ocupate cu chestii total nesemnificative, sau bombardându-le cu o groază de informații, multe din ele nesemnificative și total inutile. Aplicații precum Facebook, Instagram sau TikTok nu fac altceva decât să otrăvească mințile oamenilor. Oamenii de astăzi sunt precum niște zombie, somnambuli, visători pierduți în spațiu. Multă lume nu știe să scrie corect, dar în schimb urmăresc pe rețelele de socializare diverse dive și așa zise celebrități din lumea mondenă. Trist, dar adevărat...
Cum tot am mai spus, lumea s-a schimbat și din păcate nu spre bine se îndreaptă lucrurile. Toată lumea se plânge. Fiecare om are ceva pe suflet, fie probleme personale, fie de sănătate, fie la locul de muncă, fie din cauza banilor, fie probleme de familie. Tocmai din această cauză mulți se refugiază în droguri și vicii. Oamenii ajung să fumeze pe rupte, să se obișnuiască cu băuturile alcoolice, să-și înșele partenerul sau partenera de viață, să cadă în viciul jocurilor de noroc, ș.a.m.d. Din această cauză, mulți spun că era mai bine înainte de 1989. Lumea visa la democrație, iar tot ceea ce am primit în schimb e capitalism, exploatare la alt nivel și sub altă formă, diferențe sociale majore și multă nefericire. Asta am vrut, asta avem.
Uitându-mă la oameni, pot observa pe expresiile fețelor goliciunea interioară, frustrările, suferințele, neajunsurile și stările întunecate. Cei mai mulți oameni sunt astfel. Nu are rost să ascund că așa sunt și eu. Și dacă aș încerca să ascund aceasta, scrierile mele oricum mă dau de gol. Folosesc măști pentru a-mi camufla stările, iar această metodă funcționează încă, momentan. Totul e doar o chestiune de timp, până se va strica și tehnica măștilor. E doar o chestiune de timp până când pustietatea îmi va transforma sufletul într-o deșertăciune întunecată și rece. Și până la urmă cam așa ajunge fiecare om chinuit de viață, măcinat de probleme și griji, devorat de boli sau supus unei existențe fără farmec și fără sens. Doar cei îndoctrinați de diverse ideologii spirituale sau religioase reușesc cumva să fac față chinurilor vieții, însă nici în cazul lor nu funcționeaza tot timpul.
Sunt o persoană slabă, sensibilă și sentimentală, știu asta. Când va veni momentul pustietății, știu că nu o să am puterea să mă opun, deoarece aproape nimeni nu o are. Acel moment se aseamănă cu o ploaie rece și torențială care înainte să te prindă îți dai seama că nu ai scăpare și zici în sinea ta "asta e și gata". Așa e și pustietatea la nivel de suflet, conștientizezi că va veni și te va cuprinde. Din moment ce a reușit să acapareze cam totul din jur, e logic că va infecta și oamenii. Pustietatea se mai poate defini și cu un alt termen: nefericire! Căci până la urmă cam despre asta e pustietatea, despre o stare de nefericire totală. În trecut, în general această stare se instaura la bătrânețe, sau în cazul tineretului la acei ghinioniști care aveau parte de vreo soartă crudă. Din păcate în zilele noastre cam toate tind să scape de sub control, iar pustietatea sau nefericirea pun din ce în ce mai multă stăpânire pe tineret, neiertând în același timp nici pe cei vârstnici sau pe cei de vârstă mijlocie. Am ajuns la concluzia că pentru toate acestea, cea mai mare vină o au guvernele și sistemul, deoarece acestea încurajează doctrinele precum capitalismul sau corporatismul, sisteme care nu au absolut nici un fel de sentimente, având la bază doar lăcomia și dorința de control.

Fuga

"Crezi c-ai scăpat și te-ntîlnești tot cu tine. Ocolul cel mai lung e calea cea mai scurtă spre casă." - Ulise

Cât de departe pare totul atunci când destinația e necunoscută... Fug deja de atâta vreme încât nici nu mai știu când am pornit la drum, cum și spre ce direcție. Întreaga mea fugă e precum un bumerang care mereu se întoarce. Pornesc la drum habar n-având unde voi ajunge.
În mintea mea se țes multe feluri de gânduri, unele mai colorate ca altele, unele mai ciudate, altele mai sucite. Se formează o adevărată împletitură mentală, precum o pânză de păianjen invizibilă ochiului liber, dar perceptibilă simțurilor mai ascuțite.
Simt o apăsare mare, o greutate insuportabilă ce trebuie să car în spate. Parcă un foc nemilos încearcă să mă ardă din spate. Sunt pus pe jar și trebuie să fug, cât mai repede și cât mai departe posibil. Altfel nu va fi bine. Anii mei de tinerețe s-au scurs într-un mod paradoxal și haotic. Anii au fugit pe lângă mine, iar eu am fugit pe lângă ani. Totul a fost o fugă. A fost o fugă constantă și neîntreruptă. Am fugit crezând că voi lăsa totul în urmă, probleme, griji, stres, frământări, eșecuri, tot. Dar ele au fugit în paralel cu mine, în spatele meu chiar, urmărindu-mă. Nimic n-am lăsat în urmă, doar urmele pașilor mei pe axa timpului.
Mereu am crezut că dacă voi fugi o să ajung departe, lăsând în urmă tot. Dar cu cât fugeam mai tare cu atât mă ajungeau mai repede din urmă toate problemele de care încercam să scap. Nu știu de ce funcționează treburile astfel. Nu știu cine a proiectat tot acest algoritm diabolic, nemilos și crud, pe ale cărui principii funcționează această lume sălbatică. Nici nu mai încerc să înțeleg nimic, căci oricum nu voi reuși. Continui să fug, căci asta am făcut o viață întreagă.
E ciudat cum trebuie să am tot felul de ocupații, doar ca să mă simt prins în ceva măreț și important. Și toate acestea doar de dragul aparențelor, căci în realitate tot despre fugă e vorba. Tot ceea ce înseamnă ocupație, sau ceva de făcut, sau de rezolvat e despre o fugă constantă și neîntreruptă. Cel mai bun medicament pentru mine e ocupația, ideea de a fi focusat pe ceva. Aceasta îmi alimentează și energia pentru fugă, voința fiind un fel de carburant.
Până la urmă tind să cred că toți oamenii fug de ceva. Unii fug din pasiune, alții fug de probleme. Unii fug cât pot de tare, alții doar aleargă. Când trebuie să fugi de tot ceea ce te-ar putea atinge, într-un mod negativ, fuga devine precum un blestem. Ești blestemat să fugi mereu, pentru tot restul vieții, să fii tot timpul pus pe grabă, nereușind să simți cu adevărat ceea ce faci. Trăirea momentului fiind înlocuită cu o viteză fanatică și nebunească. Și când ajungi în punctul în care simți că nu mai ai energie pentru a fugi, tot nu vrei să te oprești, căci trebuie să fugi mai departe, altfel se va întâmpla ceea ce nu vrei să se întâmple. E o fugă demențială ce nu are absolut nimic de a face cu vreo activitate sportivă sau alergare de maraton. Se poate spune cumva că e o fugă de tine însuți.
Fug de probleme. Fug de oameni. Fug de tot ceea ce mă înconjoară. Fug de trecut, netrăind cu adevărat prezentul, temându-mă în același timp de viitor. Fug de ocaziile care mi se ivesc din senin. Fug de toate acele persoane care m-ar putea răni. Fug de tine, tu, cel care citești acum. Fug de ziua de mâine. Fug de întunericul nopții și de aroma ei de singurătate. Fug de acele dimineți în care mă trezesc fără vlagă și fără poftă de viață. Fug de toate acele amintiri cicatrizate care nu mă lasă în pace și care nu se vor vindeca niciodată. Fug de tine, căci te-aș plictisi doar cu poveștile mele. Fug de depresii și stări de anxietate, la fel cum fug de medici și terapii. Fug de tot ceea ce m-ar putea afecta. Fug de tot ceea ce nu-mi place. Fug pentru că trebuie să fug. Simplificând totul: fug de mine.

Când lucruri rele se întâmplă oamenilor buni

"Suntem toți vaze sparte ce încearcă să țină în viață florile din ele." – Matt Baker

În ultima perioadă am stat pe gânduri foarte mult, în special asupra unei chestiuni interesante și frustrante în același timp. De fapt, e o întrebare la care încerc de multă vreme să-i dau un răspuns: de ce oamenii buni au parte de atât de multe lucruri rele? Asta e întrebarea la care am rămas fără răspuns. Se mai poate reformula și altfel, cum ar fi: de ce oamenii buni trebuie să sufere? E o întrebare de baraj, la care până și filozofii ajung să-și pună mințile la contribuție. Și până la urmă de ce trebuie să sufere oamenii buni?
Pentru a da un răspuns cât de cât satisfăcător, mai întâi de toate, trebuie să încercăm să definim noțiunea de suferință. Existența în sine este o întreagă suferință, împărțită pe capitole și cu oscilații care variază. A exista e precum un blestem, un ghinion sau o soartă cruntă. Putem vedea imperfecțiunea existenței din simplul fapt că suntem niște bieți muritori. Tot ceea ce se naște trebuie și să moară, iar aceasta este cea mai mare nedreptate. De aici putem trage concluzia cum că viața sau existența, nu e altceva decât o întruchipare a imperfecțiunii, sau o eroare în matrice. Mulți oameni suferă, dar fără să aibe habar din ce cauză, sau fără să înțeleagă natura suferinței.
Suferința poate să anihileze omul, sau poate să-i definească caracterul. Toate formele de viață care posedă un sistem nervos percep durerea la fel, doar modul prin care aceasta este exprimată diferă de la o specie la alta. Omul a ajuns pe o treaptă oarecum superioară (biologic vorbind), iar datorită acestei cauze a reușit să-și descarce suferința folosind mijloace precum arta de exemplu. Toate marile opere, picturi, sculpturi, cărți, etc., toate sunt creații ale unor artiști care au simțit din plin amarul vieții.
Omul de rând face parte dintr-o categorie aparte, deoarece aceste de cele mai multe ori nu posedă simțul artistic, iar din această cauză nu reușește să-și expună suferința pe un astfel de plan. Din contra, ajunge să-și verse amarul precum o brută, abuzând de violență, comportament irațional, sau decăzând în capcana unor vicii precum alcoolul, drogurile, etc. După cum spuneam, suferința e prezentă peste tot, căci până la urmă la asta se rezumă întreaga existență. Perceperea și prelucrarea ei depinde de fiecare în parte. Adevărul este că puțini reușesc să facă artă din propriile suferințe. Trebuie să ai un pic de sânge rece ca să te poți pune să pictezi, sau să scrii, în cele mai cumplite momente de agonie.
Revenind la chestiunea lucrurilor rele care se întâmplă oamenilor buni, pot spune doar din simpla mea observație că mecanismul prin care acest fenomen se manifestă e cumva la voia întâmplării. Nu există un scop prestabilit sau o selecție la acest capitol. E cumva ca și la acela care trage lozul câștigător, doar că în cazul acesta e vorba de ghinionul câștigat. Nici trăznetul nu are o direcție anume, lovește unde apucă. La fel se întâmplă și în cazul acestui fenomen. Și cu toate acestea, ceea ce se întâmplă e mai mult decât nedrept. Ghinionul tinde spre cei ghinioniști. Se poate observa cum vine și dă șuturi cu porția, la intervale de timp, în anumite perioade.
Era o vreme când am crezut că doar unii sunt loviți de drame, tragedii, ghinion, ș.a.m.d. Dar observând mai atent ceea ce se întâmplă în jur, am constatat faptul că mai devreme sau mai târziu tuturor le vine rândul, atât celor buni cât și celor răi. Căci nimeni nu sfârșește bine. Eu încă nu am văzut un caz de deces vesel și cred că nici alții. Când vine ultima clipă, parcă toată greutatea colosală din univers cade pe umerii celui care urmează să-și expire duhul. Am văzut oameni sfâșiați de durere, chinuiți de viață, loviți de tragedii din toate unghiurile posibile și, cu toate acestea zâmbind și ascultând cu calm văicăreala și frustrările altora.
Privind problema din perspectiva unei balanțe, putem trage concluzia că greutatea lucrurilor rele e mai mare decât cea a lucrurilor bune. Atunci unde e dreptatea? Unde e adevărul? Unde e Dumnezeu? Nu avem ce căuta, sau ce să cercetăm, căci lumea este oglindirea perfectă a perfecțiunii ratate. Reducând totul la un singur cuvânt: imperfecțiune. Asta este lumea în care trăim: o imensă imperfecțiune, unde toată lumea suferă și de unde nimeni nu scapă în viață. Și atunci ce e de făcut? Să nu ai așteptări, căci astfel nu vei avea parte de dezamăgiri. Durerea nu doare dacă nu-i acorzi importanță sau atenție. Să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima, fie bine fie rău, fiecare cum poate conform propriilor posibilități și limitări, cu bucurii sau cu nevroze.

Valuri

"Nu pesimiştii, ci dezamăgiţii scriu bine." - Emil Cioran

Putem observa cum întreaga viață e precum o furtună, ceea ce variază e doar intensitatea acesteia. În multele mele căutări, cercetări și observații, am constatat că apariția și intensitatea evenimentelor din timpul vieții se aseamănă foarte mult cu valurile. Valurile lovesc vapoarele uneori cu atâta forță încât reușesc să le răstoarnă fără niciun efort. La fel stă treaba și în cazul oamenilor. De cele mai multe ori suntem loviți de niște izbituri de drame încât ne trezim răsturnați complet. Valurile răstoarnă tot.
Există o vorbă din popor care spune că Dumnezeu când bate, nu cu bâta bate ci cu parul. Această afirmație din perspectivă filozofică poate fi comparată cu valurile. Ele apar de nicăieri, lovesc cu multă forță și brutalitate, după care dispar și reapar când nu se așteaptă nimeni. Să înoți contra curentului e greu, dacă nu chiar imposibil. Drumul cel mai scurt e drumul drept, iar valurile cumva "știu" foarte bine acest lucru. Ele reușesc să lovească individul exact acolo unde trebuie și exact atunci când nu trebuie. Valurile lovesc strategic.
Am fost lovit de atât de multe valuri de-a lungul vieții, încât stau și mă gândesc cum de nu m-am scufundat încă. Stau la suprafață, plutind doar, plutind în derivă, fără vreo direcție sau cu un scop bine prestabilit. Viața mea e ca o carte. Dacă vrei să o citești, trebuie doar să te uiți la mine. Dacă vrei să o și înțelegi, trebuie să-mi asculți cu atenție vorbele. Nu fac campanie pentru promovarea suferinței sau a dramelor vieții, la fel cum nu încerc să mă iau la întrecere cu valurile. Sunt precum o corabie ce plutește pe ape, purtat de vânturi, fără o destinație anume, lovită întruna de valuri. Sunt precum o insulă pustie, fără locuitori, fără nimic, fără speranță și fără bucurie, lovită întruna de valuri. Valurile distrug totul.
Era o vreme când credeam că dacă treci printr-o dramă, sau prin ceva eveniment foarte greu care te stoarce psihic, devii puternic, sau mai puternic decât erai. Total greșit! Nu devii mai puternic, ci devii un străin, rece ca gheața, cu sentimente moarte în tine, cu sufletul descompus și mintea căutând mereu ocupații inutile și fără rost, doar ca să poți supraviețui cumva ziua. Poftiți, acesta este omul! Se crede un tigru, după care devine o pisică plouată. Dacă nu puneam totul la suflet, azi era totul altfel. Dacă totul ar fi fost altfel pe vremuri, azi vorbeam alte limbi. Valurile nu cunosc mila.
Tragedia existenței nu e aceea că ești lovit de valuri, ci faptul că ești lovit mai mereu de valuri, fără să te scufunzi, rezistând în zadar, îndurând din ce în ce mai mult pe zi ce trece. Și ce e mai trist e că trebuie să te prefaci că totul merge bine, ca și cum valurile ar fi doar niște picături banale de ploaie. Trebuie să mimezi fericirea în văzul tuturor, fără ca ceilalți să știe ceva despre suferința ta. Iar partea și mai proastă e faptul că trebuie să ții totul în tine, tot ceea ce ai avea de spus, toate acele strigăte înghițite și transformate în tăcere, toate lacrimile care nu au curs și toate acele cuvinte înecate și nerostite. Nu ai cui să-i spui nimic, căci nimeni nu ar înțelege nimic din ceea ce ai spune. Ce poți să faci e doar să taci și să aștepți. Și să aștepți ce? Următorul val...
Am început să scriu din dorința de a mă elibera cumva de suferință și de a face față valurilor. Din cele enumerate nu s-a întâmplat niciuna până în prezent, iar din câte se pare nici în viitor nu se va întâmpla în grabă. Dar nu-i bai, căci am învățat să trăiesc astfel. Plinbâmdu-mă în furtună, lovit de valuri, iată astfel am reușit să-mi camuflez lacrimile. E singurul avantaj care-ți aduce toată această apă nenorocită vărsată de valuri. Și culmea că la capitolul evenimente plăcute sau pozitive nu există valuri. Valurile există doar în cazul problemelor. Dacă se nimerește cumva din greșeală o zi mai bună, după aceea zilele sunt precum infernul. Pentru o zi bună pedeapsa e de 5-10 zile grele. Valurile sunt calculate mereu.
Există un creator al valurilor sau vreo cauză care le produce? Dacă există Dumnezeu atunci înseamnă că El este un sadic, tiran și barbar. Doar o ființă cu porniri de psihopat poate regiza un teatru de groază. Măcelul e precum o orgie nebună, după care valurile spală tot sângele. Vrei o viață mai bună? Încearcă să fii prost! Vrei să scapi de suferințele vieții? Încearcă să fii ignorant și prost. Vrei să fii fericit? Dacă eram un pic mai prost, acum eram fericit. Atunci nu ar fi existat valuri și nici atâtea filozofii și dezbateri inutile pe tema valurilor.

Epuizare

"Există o oboseală a sufletului şi e cea mai groaznică oboseală. Nu e grea, ca oboseala trupului, nu e înşelătoare, ca oboseala simţurilor, e greutatea conştiinţei, e imposibilitatea de a respira cu sufletul." - Fernando Pessoa

Inima mea e doar o hârtie goală, iar sângele mi-e cerneala care o las să curgă. Trăiesc printre filele unui jurnal, alunecând de pe o zi pe alta, spulberându-mă mereu în dulcea mea prăbușire. Aș vrea să pot vorbi despre sclipiri și splendoare, iluzii frumoase, dar iată că un nefondat ca mine e precum un poet al nopții, incapabil să descrie lumina zilei.
Sunt spațiul dintre adierea vântului și frunzele suflate în gol, un spirit singuratic și rătăcitor incapabil să-și găsească traiul. Sunt blestemat să stau treaz, să suport jegul, fără să pot adormi și să pot simți cum se dilată timpul, evaporându-se astfel și durerea. Mi-aș dori să se deconecteze totul, pentru o anumită durată de timp. Sunt obosit...
Nu știu cine sunt, nu știu de unde provin și nu știu încotro mă îndrept. Nu știu ce caut aici. Nu știu care îmi este menirea, asta în cazul în care am așa ceva. Nu am cerut de la nimeni să fiu aici, dar cu toate acestea sunt prezent, în această dramă a existenței unde parcă fiecare gură de aer vine contra cost, plata fiind durerea proprie în schimb. Știu doar un singur lucru, acela că nu știu nimic, indiferent cât de mult aș citi și cât aș cerceta. Sunt obosit...
Simt cum fiecare porție de aer ce inhalez are scopul de a mă otrăvi. Simt cum fiecare picătură de ploaie nu numai că îmi udă corpul, ci și sufletul, rezultatul fiind ruginirea acestuia. Înaintarea în existență e deterioare și nicidecum progres sau miracol. Faptul că eu sunt aici denotă clar fenomenul imperfecțiunii. Căci, dacă lumea ar fi fost un loc perfect, atunci această perfecțiune nu ar fi tolerat existența unui exemplar de talia mea. Frumusețea și decăderea acestei lumi se află în aceeași picătură. Eu sunt doar cel ce privește mult prea mult jumătatea goală a paharului. Sunt obosit...
Nu credeam niciodată că lupta cea mai grea de dus o să o am cu mine însumi, cu propria mea persoană, în propria mea minte. Indiferent de zi sau eveniment, seară de seară mă reîntorc în întuneric, unde demonii mei sunt mereu prezenți. Anxietate, aș vrea să te sufoci la fel ca mine! Toți anii fără griji și gânduri au rămas doar amintiri, parcă rupte dintr-o altă viață. Astăzi nu mai există sprijin, ajutoare miraculoase sau un umăr peste care să plângi uneori. Am învățat un singur lucru important: nu am voie să cad, căci nu este cine să mă ridice. Sunt obosit...
Stau noaptea treaz ca să pot supraviețui ziua ce vine. În ziua ce vine, sper la o zi mai bună decât cea de dinainte, dar de cele mai multe ori degeaba. Oricât de reușită ar fi fost ziua, seara tot nesatisfăcut și neîmpăcat merg la culcare. Sunt propriul meu sfătuitor, propriul meu refugiu când toate mă chinuie și propriul meu vindecător atunci când lumea m-a rănit. Uneori, singur contra tuturor, alteori doar un nepăsător pasiv și cu aparențe de împăcare. Simt că am nevoie de odihnă, tot nu mă pot odihni. Trebuie să fiu în mișcare, căci acesta este echilibrul meu. Stau de vorbă cu mine mai mereu, ca și cum aș vorbi cu altcineva. Mă autoconsult, îmi ascult nevoile și frustrările. Încerc să-mi dau singur sfaturi. Mă enervez, mă resemnez, caut să găsesc, mă consum și mă epuizez. Trebuie odihnă pentru suflet, dar nu se poate. Și cu toate acestea mă simt obosit, foarte obosit. Dar oricât aș fi de uzat și de ruginit, până la urmă tot metal sunt, sau mai bine spus cu un caracter metalic.

Mărturii, trăiri și experiențe (1)

"Mă gândesc adeseori că noaptea este mult mai vie şi mai bogat colorată decât ziua." - Vincent Van Gogh

Oare ce altceva aș putea descrie cu o mai mare precizie decât propriile mele trăiri și experiențe? De-a lungul anilor am fost un bun observator mereu. Am reușit să conștientizez și să-mi observ atât propriile mele sentimentele, iar într-o anumită măsură reușisem cumva să "ghicesc" și pe ale celor din jur. Încă de când eram copil aveam pasiunea de a "citi" expresiile celor din jurul meu, în special când eram într-un mijloc de transport în comun. Mi-am dat seama de mic cum fiecare om este ocupat cu propria sa viață, ceea ce în prezent se poate spune cu alte cuvinte că fiecare om își duce propria luptă. Nu mai e o noutate că oamenii sunt devorați de vii de probleme și griji. Cine nu are griji, gânduri sau dușmani, probabil că încă nu s-a născut.
Oamenii se ascund, iar ceea ce încearcă să ascundă de obicei cu cel mai mare efort nu e altceva decât ceea ce îi reprezintă, sau altfel spus ceea ce sunt cu adevărat. Acest lucru se poate observa cel mai ușor la un eveniment, în special la nunți, botezuri, majorate, sau la orice fel de adunare de acest gen. De exemplu la astfel de întruniri unii se simt bine, eliberând oarecum "spurcăciunea" din ei, consumând fără măsură, până se pierde noțiunea timpului. Mă refer aici în general la cei care încep să desfacă sticlele și să piardă numărătoarea. La polul opus sunt cei care nu se simt bine și mimează cumva faptul că sunt bine, încercând astfel să salveze aparențele. Pentru cine știe să joace bine teatru e floare la ureche, doar că în interior efortul depus pentru aceasta necesită un consum foarte mare de energie, devorând de multe ori persoana în cauză. În cazul meu, pot confirma faptul că la orice eveniment de acest gen la care am participat, fără să vreau, am reușit mereu să arăt "ciudatul" din mine. Participând la nunți de exemplu, prin felul meu de a fi respingător în comparație cu petrecăreții, mereu reușeam să ies cumva în anti-evidență. Îmi era (și încă îmi este) mult mai bine stând singur într-un conț, fără să fiu studiat de priviri suspecte, fără să trebuiască să interacționez prea mult cu nimeni, doar cât e necesar.
Și dacă tot am adus în discuție evenimentele de tip nunți sau botezuri, trebuie să afirm faptul că niciunde nu ne putem lovi de mai multă falsitate decât la astfel de evenimente. Cei care participă sunt costumați, machiați, extravaganți, cu aere de superstaruri pentru un timp scurt. Iar ceea ce se poate observa încă este faptul că toți așa-zișii participanți cumva au impresia că participă la un eveniment organizat de familia care vrea să întruchipeze perfecțiunea. Cândcolo și această familie e doar una oarecare. Nu vreau să spun că e ceva rău sau greșit că se fac nunți sau botezuri, ceea ce e ironic sau mediocru este felul în care sunt gestionate toate aceste evenimente.
Am vorbit atât de mult de superficialitate încât e imposibil să omit să vorbesc despre sărbătoarea catolică cunoscută sub numele de Ziua morților. Cum toată lumea bine știe, pe data calendaristică a sărbătorii ( 1 noiembrie) lumea iasă prin cimitire, își aranjează fiecare mormintele celor dragi, se aprind lumânări, se zic rugăciuni, ș.a.m.d. Pe vremuri așa se proceda, cu bun simț. Acum, în perioada modernă, lumea parcă face concurs, marketing. Oare cine își împodobește cu flori mai bine mormântul, eu sau vecina? Oare cine pune mai multe flori? Oare cine are flori mai frumoase? Și ceea ce este aiurea, e faptul că acei indivizi care tot anul ignoră mormintele străbunilor, pe data de 1 noiembrie reușesc să le împodobească precum un pom de crăciun. Dar ceea ce mulți au uitat e faptul că oricât de frumos ar arăta un mormânt, oricât de bine ar fi împosobită, acolo sub, la doi metri, nu e altceva decât goliciune și moarte.
Tot ceea ce omul ajunge cândva să înțeleagă îl va schimba, fie în bine, fie în rău. Cu cât poți îndura mai multe, cu atât vei avea și mai multe de îndurat. Cu cât înghiți mai mult, cu atât vei avea și mai mult de înghițit. Eu niciodată nu am avut mari idealuri. Am admirat cumva ideea de perfecțiune, dar niciodată nu am încercat să o ating, deoarece știam că nu va fi posibil. Viața poate lua întorsături ciudate, de pe o zi pe alta se pot schimba radical lucrurile. Depinde de noi cum facem față la presiuni și la schimbări, sau mai bine spus, depinde de felul în care ne-a modelat mediul, pe alții anturajul, iar pe ceilalți felul în care i-a dresat societatea.
Niciodată nu am crezut cu adevărat în Dumnezeu, sau în vreo religie. Mereu i-am considerat mediocri pe toți acei oameni care urmau orbește regulile impuse de religii, ascultau fără să judece vorbele rostite de preoți, pastori sau predicatori. Copil fiind am primit o educație cât de cât catolică, dar degeaba, în mine simțul rațiunii era mult mai mare decât atracția spre supersițiile spirituale ale religiilor. Mi-am trăit toată viața fără să urmez calendare, cărți sfinte sau dumnezei inventați de oameni primitivi de acum mii de ani. Crede și nu cerceta - rețeta sigură spre uciderea rațiunii și dresajul cel mai eficient pentru a deveni o oaie mediocră din turmă.

Incertitudine

"Nesiguranţa zilei de mâine e tot mai sigură." - David Boia

Vremurile în care trăim sunt din ce în ce mai furtunoase, drept concluzie putem vedea starea sufletească la majoritatea oamenilor. Sunt puțini cei care reușesc să mențină o poziție verticală atât în aceste vremuri, cât și în momentele de crize puternice. Cei care reușesc această performanță se datorează în general concepțiilor pe care le au: fie sunt persoane îndoctrina de mici cu diverse ideologii (religioase în principiu), fie sunt genul de persoane nepăsătoare și ignorante cărora nu le pasă deloc de ce se petrece. Nu cred în existența acelor persoane puternice despre care se tot vorbește în pilde, sau și dacă sunt puternice se datorează faptului că ceva le-a distrus în trecut, iar acum pur și simplu nimic nu le mai afectează, pentru că nimic nu mai are ce să se strice, fiind totul stricat în cazul lor. Dacă e să vorbim despre persoane puternice, la final tot propria lor putere le va doborî, exact ca și în cazul fierului, care oricât de puternică ar fi dar totuși e devorată de propria rugină. Și până la urmă până și majoritatea persoanelor care reușesc să mențină poziția verticală sunt atinși într-o anumită măsură de acest nor nemilos al incertitudinii și al nesiguranței, doar că ei nu se frământă atât de mult ca și alții.
Incertitudinea sau această nesiguranță despre care tot vorbesc este precum o ceață densă din care nu este nicio formă de ieșire. Din păcate pe zi ce trece incertitudinea câștigă tot mai mult teren, iar aceasta se datorează în principiu politicilor care stau la baza doctrinelor actuale și care guvernează lumea. În această nouă lume cu super tehnologii și tot felul de invenții, se pare că libertatea ca și concept sau principiu începe să devină precum un animal amenințat cu dispariția. Lumea devine din ce în ce mai materialistă, fără niciun fel de principiu spiritual, sau și dacă există principii așa zis moderne dar din ce în ce mai imorale și tot mai denaturate. Omenirea trăiește într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Și dacă trăim în acest mod, atunci ce putem constata? Răspunsul este că suntem din ce în ce mai agitați și nesiguri. Oricât de mult control ar fi, dar parcă totuși ceva scapă.
Din prima zi de școală suntem rupți de realitate, bombardați cu tot felul de informații nefolositoare (unele chiar dăunătoare), după care pregătiți sau dresați pentru viața de adult (sau de sclav ignorant, ceea ce în cazul multora funcționează de minune). Facem o grămadă de școli, avem o grămadă de diplome, mențiuni și alte porcării. Și până la urmă pentru ce? Suntem niște soldăței loiali unui sistem care ne batjocorește și ne exploatează din plin. 8 ore de muncă la program corporatism într-o fabrică-pușcărie, captivi prin supermarketuri, mari cheltuitori și consumatori, plini de fițe și figuri, dependenți de tot felul de substanțe și de tehnologii. Suntem generația care a reușit să facă cele mai reușite fotografii, mă refer la calitate și la stil artistic, dar cu toate acestea în viața reală total pierduți și nefericiți...
Și tot ceea ce descriu aici e mirosul otrăvitor al nesiguranței care se apropie cu pași repezi, răspândindu-se în toate direcțiile. Incertitudinea nu mai e precum un nor, ci a devenit ca și un strat din atmosferă, acoperind întreaga planetă. Fiecare om își are propria frământare care nu-i dă pace, iar de cele mai multe ori această frământare nu e altceva decât o grijă sau un eveniment dintr-un posibil viitor. Din păcate din această cauză, depresia și anxietatea sunt cele mai răspândite afecțiuni mentale din prezent. Nu cred că există om pe pământ în momentul de față care să nu fi avut cândva de-a lungul vieții cel puțin un episod depresiv din diverse cauze.
Pur și simplu nu îi pot înțelege pe acei oratori motivaționali care într-una latră despre succes, planificări pe termen lung și tot felul de obstacole de depășit. Niciodată nu am gândit pe termen lung, iar obstacolele mereu mă înfuriau. Nu puteam și nu pot, nici nu cred că voi reuși vreodată, să privesc un obstacol ca pe vreo încercare pozitivă, din contra, e doar o bătaie de cap, un motiv de stres în plus. Viitorul pentru mine e ziua de mâine. Poate că cel mai simplu ar fi să trăiesc doar pentru ziua de azi, astfel încât să nu mai trebuiască să mă gândesc la ziua de mâine sau la viitor. Trăind prezentul, cu tot cu mizeriile și nenorocirile ei, cu puținele farmece și bucurii disponibile, iată ceva imposibil de realizat. Nu cred că este vreun om care să poată realiza o astfel de performanță, poate doar asceții și pustnicii care nu dețin absolut nimic și nu au pe nimeni, deci nu au nimic de pierdut.
Incertitudinea e precum un prădător, cu ochii mereu pe tine, la orice pas. Nu știi când apare, la fel cum nu știi când dispare. Apare pe neașteptate, în general când începi să crezi că ți-ai recâștigat echilibrul în viață și că de acum înainte toate vor fi bune și frumoase. Asta este mișcarea preferată a incertitudinii - să te lovească când ți-e lumea mai dragă. O seară frumoasă îți transformă în coșmar, fluturii din stomac devin niște viermi intestinali, iar normalitatea devine un paradox halucinant și ciudat. Tot ceea ce înseamnă liniște și pace se transformă într-o furtună de emoții și sentimente agitate. Dacă nu aș suferi de anxietate atunci nu aș putea să vorbesc despre acel sentiment de nesiguranță și teamă, mai concret despre incertitudine. Filozofia mea morbidă nu reușește să mă facă să trec mai cu ușurință peste probleme, dar pe de altă parte, reușește să-mi arate lumea așa cum e ea, nu precum se pretinde a fi.
Cât trăiesc voi fi mereu indecis, neliniștit și în luptă cu condiția. Incertitudinea mereu va fi o parte a vieții mele, indiferent că-mi place sau nu. Oricâte am îndura, sau prin oricâte am trece, nu devenim mai puternici, ci învățăm să trăim cumva cu durerea.

Despre pandemie, virus și vaccin

"Rasa umană este o turmă. Suntem prin noi înşine aspecte unice, eterne ale conştiinţei, cu un potenţial infinit, dar ne-am permis să devenim o negânditoare, neîntrebatoare bulă de conformism şi uniformitate. O turmă. Odată ce ne-am aliniat mentalităţii de turmă, putem fi controlaţi şi direcţionaţi de numai câţiva oameni." - David Icke

Scriu aceste rânduri perfect conștient de faptul că s-ar putea să mi se închidă definitiv blogul, sau chiar să fiu amendat, pentru toate cele scrise mai jos. Nu mai e o noutate pentru nimeni faptul că ceea ce trăim astăzi se aseamănă foarte mult cu un război. Da, un război! Dar cine contra cui se războiește și din ce cauză? Probabil la o astfel de întrebare nu vom putea da niciodată un răspuns satisfăcător. Toată această epidemie cu care se confruntă omenirea din 2019 până în prezent tot mai mult începe să se asemene cu un război politic, sau mai bine spus cu o resetare totală la nivel global. Despre tot ceea ce urmează să citiți în rândurile de mai jos sunt părerile mele strict personale și concluziile la care am ajuns după ce am studiat cu atenție ceea ce se întâmplă la ora actuală în lume.
Am mai scris anul trecut un articol despre pandemia de Covid-19, iar acel articol se poate reciti de aici. Lucrurile s-au schimbat foarte mult de atunci. În 2020 lumea era ocupată cu masca, în timp ce acuma în 2021 totul se învârte în jurul vaccinului. Nu cred că e cazul să explic despre ce mască, vaccin sau virus e vorba, căci până una alta cred că și cel mai incult analfabet e la curent cu aceste noțiuni. Vreau să lămuresc un lucru de la bun început. Nu sunt vreun conspiraționist frustrat, care împins de plictiseală a început să inventeze teorii bizare și speculații. Nici nu sunt unul dintre aceia care consideră că virusul Covid-19 nu există și totul e doar o făcătură. Virusul există, cunosc persoane care s-au îmbolnăvit din cauza virusului, persoane care erau la spital, persoane care erau să se ducă definitiv din această cauză, și cunosc și persoane care din păcate au fost răpuși de această boală. Nu are rost să vorbim nici despre originea virusului, căci până la urmă cred că nimeni nu ar putea da o explicație satisfăcătoare. Personal vorbind, tind să cred că originea acestui virus e una artificială, provenind din ceva laborator deținut de careva dintre multele corporații din industria farmaceutică. Acuma că virusul a scăpat de acolo accidental, sau a fost eliberat intenționat, asta iarăși nu pot să spun. Despre ce anume vreau să vorbesc mai mult în acest articol este modul în care guvernele lumii tratează toată această situație.
Restricții, restricții și iar restricții! Deja încep să am impresia că trăim într-o imensă cușcă. Din câte știu eu, în zilele noastre forma politică după ale cărei principii funcționează societatea, nu este alta decât democrația. Și cu toate acestea, ceea ce trăim noi în prezent numai democrație nu se poate numi. Parcă am trăi într-un regim dictatorial stalinist modern. Să-mi explice cineva și mie ce boală e aia pentru care seara de la ora 8 nu avem voie să ieșim pe stradă? Ce boală e aia pentru care toată vara se pot aduna oamenii cu miile pe litoral, la concerte, meciuri, etc., dar cum vine toamna deja nu mai e voie nimic, căci Covid-19 se pare că și-a încheiat vacanța și trece la treabă. Exact ca și anul trecut, după ce s-a gătat vara, dintr-o dată au explodat cazurile și bineînțeles n-au întârziat să apară pedepsele sub formă de restricții. Anul acesta s-a insistat foarte mult cu vaccinul. Și încă se insistă, din păcate... Nu pot să conving pe nimeni să se vaccineze, sau să nu o facă. Până la urmă aceasta ar trebui să fie o decizie personală pentru fiecare individ în parte, fără ca decizia luată să aibe consecințe din partea autorităților. Nu sunt de acord cu premierea sau răsplătirea celor vaccinați (începând cu mici și muștar prin piețe, după care organizarea loteriei vaccinaților), la fel cum nu sunt de acord nici cu marginalizarea și discriminarea celor nevaccinați. Nu mi se pare absolut deloc normal ca o persoană nevaccinată să nu poată avea aceleași drepturi și privilegii precum cei vaccinați. Acest lucru e discriminare pe față și punct. Nu mi se pare normal ca asupra angajaților din diverse domenii să se pună presiune din cauza faptului că refuza vaccinarea, sau, mai rău, să fie amenințați cu concedierea.
Îmi aduc aminte de faptul că mai de mult creștinii fundamentaliști vorbeau într-un timp despre un anume simbol pe care îl vor purta toți cei trecuți de partea lui Lucifer. Nefiind o persoană religioasă, nu cred în aceste lucruri, dar cu toate acestea, cele întâmplate în prezent îmi cam dau cu virgulă. Persoanele vaccinate posedă acel document electronic controversat cunoscut sub denumirea de Green Pass, sau certificat verde. Cu ajutorul acestui certificat, oamenii vaccinați au acces în acele locuri în care înainte de toată această nebunie avea acces toată lumea. Și din păcate din ce în ce mai multe țări încep să implementeze această tâmpenie, inclusiv România. Tot mai mult încep să cred faptul că în spatele tuturor treburilor se ascunde o imensă înțelegere politică globală, sau mai bine zis o mână criminală care orchestrează această mizerie la nivel planetar.
De când există două categorii de oameni, vaccinați și nevaccinați, lumea parcă a luat-o razna, iar oamenii au devenit și mai răi decât înainte. A crescut gradul de dușmănie între oameni, din cauza faptului că unii sunt vaccinați iar alții nu. Parcă ne vine să ne dăm în cap între noi. Acesta este rezultatul campaniei de vaccinare: neînțelegere și discuții inutile între oameni. Din toate cele întâmplate până în prezent, tind să cred că scopul suprem al întregii operațiuni este digitalizarea lumii. Putem observa cum în ultimul timp marea majoritatea firmelor mari oferă salariul direct în conturile bancare ale angajaților, adică salariu pe card. Tot mai multe magazine online oferă ca metodă de plată doar varianta prin card bancar. Mai nou se pot plăti impozite, taxe și facturi prin metode online, direct cu cardul. Aplicațiile de pe telefoanele inteligente cer accesarea locației utilizatorului. Sistemele de operare ale calculatoarelor la fel. Și să nu mai zic nimic despre școala online... Toate aceste observații duc la concluzia că treptat, etapă cu etapă, lumea tot mai mult începe să se digitalizeze. E ca și cum cineva ar vrea permanent să știe ce faci, unde ești, cu cine, sau în ce împrejurimi.
Despre vaccinare pot spune că ridică foarte multe semne de întrebare. Dacă vă mai amintiți, anul trecut se spunea că mai durează minim 2 ani până se va fabrica un vaccin împotriva virusului Covid-19. Și iată că nici nu am ajuns bine la finalul anului 2020, căci dozele de vaccin anti-covid au și început să apară, iar marea campanie de vaccinare a început. Au fost multe reacții adverse, mulți au și murit din această cauză. Unii au murit că s-au vaccinat, iar alții că nu s-au vaccinat. Tind să cred că acest virus special așa a fost conceput: să ucidă o parte din cei cu sistemul imunitar slăbit, după care vaccinul să mai răpună și pe alții din cauza efectelor adverse. Ce îmi dă mie semne mari de întrebare e faptul că se insistă din ce în ce mai mult asupra vaccinării, cândcolo putem observa că tot la fel se îmbolnăvesc și cei vaccinați precum cei nevaccinați. Nu știu de ce, dar am impresia că ceva tare pute în toată această treabă. De când vrea guvernul binele poporului? Putem observa concret de-a lungul istoriei cum fiecare rege, împărat, conducător, guvern sau regim politic a făcut bine poporului doar atâta timp cât și-a atins scopurile și interesele personale sau politice. Tot ceea ce se întâmplă la ora actuală, în special din cauza campaniei de vaccinare, tot mai mult seamănă cu politica guvernului nazist din Germania anilor 30'. Încă nu s-a utilizat forța brută, dar putem observa cum toți care nu sunt de acord cu ce se predică sunt cenzurați, avertizați, amendați, sau chiar arestați. Am ajuns la concluzia că libertatea cuvântului nu mai e de fapt libertate ci o mână la gură. Nu sunt un om religios după cum am mai spus, dar în același timp nu sunt de acord cu închiderea bisericilor. Nu mi se pare normal ca la mall sau la ceva concert să fie lume și țară, iar câțiva amărâți care vor și ei să meargă la lăcașul lor de cult să nu aibe voie. Dacă pe timp de vară se puteau aduna mulțimi, atunci pe timp de toamnă sau iarnă de ce nu e voie? Dacă ziua putem circula, atunci noaptea de ce nu? Care-i logica?
Guvernele lumii au reușit să bage frica într-o planetă întreagă, folosind metode de propagandă precum naziștii. După aceasta, au început treptat să taie tot mai mult din libertatea cetățenilor, venind cu tot felul de restricții și amenzi sau închisoare pentru cei care nu se supun. Dacă totul e despre o boală, atunci am și eu o întrebare dacă se poate: de când vindecă amenda? Când și din ordinul cui a fost înlăturată democrația, instaurându-se în locul ei acest sistem dictatorial modern? Nu se mai ține cont de constituție, de drepturile omului nici atâta, de libertăți fundamentale la fel, de bun simț nici atâta. Totul se învârte în jurul controlului și al manipulării. Cineva dorește cu o ambiție de fier să schimbe imaginea lumii. Și acel cineva nu e vreun politician sau președinte. Nu e vorba de o singură persoană, ci de mai mulți indivizi, oameni foarte bogați și cu o infinitate de influență asupra politicii, băncilor, armatelor și asupra corporațiilor. Ei dețin totul, tratând lumea precum o jucărie proprie. Acești indivizi au fost numiți prin diverse moduri de-a lungul istoriei: cei din umbră, francmasoni, iluminati, globaliști, etc. Mai sunt cunoscuți sub denumirea de Consiliul celor 13, adică cele mai bogate și puternice familii din lume. După aceea urmează Comitetul celor 300, aceștia fiind cele mai puternice și bogate sub-familii din lume. Aceștia formează Comitetul de comandă al mesei rotunde: Națiunile Unite, Clubul Bilderberg, Comisia trilaterală, etc. După aceea urmează Controlul financiar: Banca mondială, Banca reglementărilor internaționale, etc. După aceea urmează marile corporații care controlează resursele mondiale. Controlul populației globului se face prin religie (te învață să respecți regulile ca să fii răsplătit), guverne (servicii secrete, armată, poliție, tribunale, închisori), educație (programarea intelectuală și a concepțiilor despre lume și viață) și media (controlarea mesajelor informațiilor transmise poporului). Restul dintre cei rămași sunt furnicile, populația globului, unitățile de muncă, sclavii datornici. Școală, muncă, impozite, taxe, pensie: acesta este traseul, iar cine rupe acest tipar este catalogat eretic, rebel, nonconformist, sau cu alte cuvinte periculos. Mereu a fost vorba de control și acesta nu se va schimba curând. La fel se întâmplă și acuma cu acest coronavirus de care tot auzim atâta. Ni s-au transmis mesaje de groază, cu sicrie și morți grămadă, infecții și treburi contagioase, distanțare fizică, mască, vaccin și multe altele. Am înghițit momeala și ne-am supus din frică, pentru că acesta era și scopul. După ce am lăsat garda jos ne-au dus de nas cum vroiau ei. Lumea e revoltată pe politicieni, dar aceștia sunt doar marionete, unelte ale unui mecanism mult mai mare și mult mai monstruos. Lumea se va schimba, iar ceea ce a fost înainte de toată această pandemie, nu va mai fi niciodată. Ceea ce trăim acuma seamănă izbitor de mult cu finalul evului mediu și intrarea în epoca modernă. Și cu toate acestea, toți cei care au pus la punct aceste lucruri, ne-au dat de mult de înțeles că asta va urma, prin mesaje subliminale. Cel mai bun exemplu este industria filmelor. Putem observa cum ceea ce trăim în prezent, boli, restricții, proteste, revolte și violențe, seamănă cu filmele postapocaliptice. Și am ajuns la concluzia că asta e de fapt Guvernul Mondial, o sumedenie de noi reguli, restricții și tăierea libertăților fundamentale, nicidecum un guvern condus de un singur individ. E o înțelegere globală cu un scop bine prestabilit: reducerea populației și controlul cât mai eficient al celor rămași. Sfânta trinitate modernă așa va suna: să produci, să consumi și să te supui. Cam despre asta e vorba în linii mari.

În căutarea libertății

"Omul s-a născut liber și este pretutindeni în lanțuri." - Jean Jacques Rousseau

Libertatea este singurul dar real pe care-l primim de la viață, un dar și un drept în același timp. Și cu toate acestea, de-a lungul istoriei omenirea a avut parte de prea puțină libertate adevărată. Sclavagismul, cenzura, interzicerea la exprimare liberă, exploatarea, obligațiile, ș.a.m.d., toate acestea sunt niște blocaje în calea libertății. Nu putem discuta despre libertate din moment ce există obligații și îndatoriri. Libertatea este mai mult decât un concept, e ceva ce trece dincolo de granițele transcendentului, ajungând să fie chiar un adevăr metafizic. Țăranii din trecut se răsculau pentru faptul că nu erau liberi, dar mulți nici nu puteau concepe ce era libertatea în adevăratul sens al cuvântului.
Libertate există atunci când mâine mă trezesc la ce oră vreau eu, fără să mă uit la ceas, fără să trebuiască să fug după trenuri sau autobuze, fără să am vreo obligație față de cineva și fără să depind de nimeni și de nimic. Orice altceva e doar un obstacol în calea libertății, o distrugere al singurului drept adevărat și divin ce avem, și anume acela de a fi liberi. Omul este singura formă de viață de pe suprafața acestei planete care-și exploatează atât semenii cât și alte forme de viață. Deoarece suntem cei mai dezvoltați pe lanțul trofic, din perspectivă biologică, am ajuns să ne simțim precum niște zei, stăpâni ai planetei și al sistemului solar. Dar treaba stă cu totul altfel. Nu suntem stăpâni, nici eu, nici tu și nici restul. Suntem doar niște primate naive care au descoperit focul și le place să se joace cu ea.
Vreau să fiu liber și nu știu cum aș putea! Și nu sunt singurul care se luptă cu această dilemă. Fără jenă, recunosc faptul că am descoperit de tânăr ceea ce alții și-au dat seama la bătrânețe, și anume faptul că întreaga noastră viață e un timp pierdut și furat, risipit aiurea înspre scopuri efemere și lipsite de relevanță. Tot ceea ce facem o viață întreagă e o crimă inconștientă împotriva noastră, un pistol pus la tâmplă, o sugrumare a propriei noastre libertăți. Facem ceea ce ne învață sistemul, nu ceea ce am vrea noi cu adevărat. Orice om sănătos și lucid, atât bărbat cât și femeie, dacă stă să își asculte vocea interioară, va afla că ceea ce își dorește cu adevărat e să nu facă ceea ce face de fapt. Cu alte cuvinte, în interiorul nostru am prefera să alegem să nu facem ceva în loc să facem. Libertatea e non-acțiune. Nu e vorba de lene și nici despre pierderea de timp. E vorba doar despre adevărata noastră esență, nu despre etichetele puse pe noi de societate și sistem, rolurile false jucate atât de bine doar pentru că așa trebuie. Nu suntem zidari, electricieni, muncitori la fabrică sau soldați, ci suntem ființe libere.
După cum spuneam, nu putem fi cu adevărat liberi din nicio perspectivă atâta timp cât avem tot felul de obligații față de unii și de alții, sau diverse obligativități cerute de sistem și societate. A fost o vreme când am admirat foarte mult călugării budiști, atât pentru filozofia lor cât și pentru dorința de a atinge eliberarea de tot ceea ce e lumesc. Dar pe urmă mi-am dat seama că nici acești indivizi nu sunt cu adevărat liberi, ci din contra, sunt la fel de captivi în naivitățile lor precum sunt eu în ale mele. Și călugării trebuie să trăiască conform unor reguli monastice bine prestabilite. Deci, atunci despre ce libertate putem vorbi dacă există tot felul de reguli tâmpite? Ideea e că atâta timp cât există reguli, tot ceea ce numim sistem sau societate poate prospera. Doar că aceasta e o oarecare formă de otrăvire a libertății. Și atunci care e propunerea mea? Dacă mi-ar sta în puteri, aș dezmembra toată societatea și aș trimite oamenii să trăiască liberi precum animalele sălbatice, trăind în natură, supraviețuind precum vânător-culegătorii de acum sute de mii de ani din urmă. Dar cum nu pot face una ca aceasta, nu-mi rămâne decât să mă consum pentru faptul că timpul, mână în mână cu întregul sistem, ne răpesc și ultima picătură de libertate.
Este o adevărată tortură faptul că suntem obligați să muncim minim 8 ore pe zi, după care mai pierdem două-trei ceasuri cu naveta și pregătirile de drum. Din 24 de ore cel puțin 12 se duc din cauza muncii. 8 ore de somn mai trebuie și să dormim, pentru că așa ar fi bine; dar din păcate dacă dormim atâta atunci când ne mai facem și treburile personale sau pe cele legate de gospodăria din jurul casei? Să nu mai vorbesc de hobby-uri și pasiuni... Ceva pare să nu funcționeze nicicum. Ori e greșit conceput întreg arsenal de reguli după care funcționează societatea, ori în mod intenționat a fost totul făcut în acest fel. Ideea e că nu putem vorbi sub nicio formă de libertate, deoarece suntem captivi în tot felul de sisteme-capcane, vicii, activități toxice sau inutile, ș.a.m.d. Și când mă gândesc că alții au murit pentru libertatea generațiilor viitoare, iar noi tot nu putem spune că suntem liberi... Acest sistem e făcut în așa fel încât să credem că suntem liberi, dar de fapt nu suntem. Cum să nu fiu revoltat atunci când observ șocat cum dreptul nostru, darul nostru universal, este răpit cu atâta nesimțire de către toți aceia care pretind că sunt conducătorii lumii? Cum poți să te simți liber când peste tot sunt camere de luat vederi, etichete ale societății, ștampile cu coduri de bare imprimate forțat pe noi și tot felul de ideologii aberante? Oamenii s-au născut liberi, dar totuși cineva nu le vrea libertatea. Și cu toate acestea, atunci când îți închizi ochii, gândidu-te profund la faptul că ești liber cu adevărat, aici și acum, nimeni și nimic nu te poate dărâma și nici nu-ți poate lua dreptul.

Mărturisiri (2)

"Monștrii sunt reali, fantomele la fel. Ei trăiesc înăuntrul nostru și, uneori, câștigă." - Stephen King

Mărturisirile nu sunt doar niște simple povești de adormit copii. Ele sunt roadele anilor de trudă și chin, ale experiențelor traumatizante și solicitante. Oarecum, tot ceea ce includ în mărturisiri, nu sunt altceva decât niște învățături extrase din întuneric și singurătate, rezultate și concluzii trase după toți anii grei ce au trecut și multele nopți albe în care am stat pe gânduri. Prima mărturisire se poate reciti de aici.
Mereu am crezut că dacă voi fi un om bun și mă voi comporta exemplar, lumea se va comporta cu mine la fel. Nimic mai greșit de atât, căci lumea, sau mai bine zis oamenii, nu te apreciază numai până când le ești de folos, după care ești aruncat la gunoi sau înlăturat. În zilele noastre sinceritatea și profunzimea prea puțin mai sunt apreciate, dacă nu deloc.
Din câte am observat eu, pentru majoritatea oamenilor, copilăria e doar o amintire tristă despre niște ani frumoși și fericiți care s-au evaporat în neant precum fumul, ani care nu se vor mai întoarce veci. Nu are rost să mă ascund sau să-mi neg sentimentele, căci la fel simt și eu. Sunt unul din marea mulțime care plânge după copilărie, sau chiar dacă nu plâng reușesc să mă întristez maxim când îmi aduc aminte de toți anii fericiți care acum au rămas doar niște amintiri. Copilăria e o perioadă a inocenței, a liniștii, a lucrurilor bune, după care totul se transformă într-un thriller misterior, stresant și ciudat. Puțini reușesc să-și păstreze acea inocență și curiozitate din copilărie. Aș vrea să-mi pot percepe strada sau casa cu aceleași senzații ca și în urmă cu 20 de ani, dar iată că nu reușesc și asta mă întristează. Majoritatea oamenilor cu care am crescut, astăzi sunt fie ruinați, fie morți. Această trecere a timpului pe unii nu afectează deloc, în timp ce pe alții lasă fără cuvinte.
Prezentul meu e o mizerie, de cele mai multe ori un chin insuportabil. Sunt dovada vie a faptului că omul poate să suporte orice fel de atrocitate, fie din partea semenilor, fie din partea sorții și a vieții. Nu trebuie să fii sfânt ca să vezi toți falșii creștini cum pozează în mari exemple demne de urmat spre rai. Nu trebuie să fii un soldat ca să vezi ce e războiul. Și nu trebuie să fii politician ca să știi ce e minciuna și cum se practică.
Mai de mult credeam în ideea cum că datorită calităților și a capacităților mele, am tot dreptul din lume la fericirea absolută. Nu credeam că fericirea ar trebui să fie un dar pentru mine, ci mai degrabă un drept bine meritat. Dar, neobținând acest drept, am reușit să mă revolt din toată ființa mea, creând astfel o imensitate de frustrări și regrete. Toate aceste valuri de emoții au generat în mine furtuni nemiloase. Dar pe urmă mi-am dat seama de un lucru. Lumii îi era indiferentă revolta mea în aceeași măsură ca și nefericirea mea.
Am ajuns la concluzia că nu are rost să mă aștept la nimic din partea nimănui, sau mai bine spus, trebuie să mă aștept la orice, din partea oricui, la orice oră. De cele mai multe ori îți scuipă în palmă cel pe care l-ai hrănit cândva, ajungi să fii înjurat de cel cu care cândva vorbeai frumos. Situațiile de criză ne dezvăluie adevărata identitate, atât nouă înșine cât și ale celor din jur. Perioadele în care trecem prin clipe foarte grele din cauza problemelor, fie financiare, de sănătate, de familie, etc., sunt momentele colosale, poate chiar cele mai importante din viața fiecăruia, căci atunci ne dăm seama ce fel de oameni suntem, la fel cum îi vom observa și pe cei din jurul nostru și modul în care se implică pentru a ne ajuta. Pot afirma faptul că oameni cu care am crescut, sau alături de care am crescut, oameni pe care i-am considerat frați, în cele din urmă n-au ajuns altceva decât niște străini demni de tot disprețul din lume. Și exact același lucru pot spune și despre neamurile și rudele mele. Nu te poți baza pe nimeni, doar pe tine. Doar pe tine te ai în cele mai negre zile și în cele mai albe nopți.
Ce poate să facă un om pentru a se salva? Vânătorii de succes nu sunt altceva decât niște ignoranți, narcisiști și optimiști, care își calcă semenii în picioare fără milă doar pentru a-și atinge propriile scopuri. Cum rămâne atunci cu cei care nu aleargă după succese iluzorii? Pentru acești oameni, batjocoriți și umiliți de viață, arta rămâne singura salvare. Doar ca artist poți supraviețui cumva în această groază a existenței, refugindu-te în creație, indiferent de ce natură ar fi aceasta. Ca să fii fericit, sau ca să ai succes, ai nevoie doar de o doză bună de ignoranță și încredere. Dar mai bine sunt nefericit, decât fericit într-o lume a idioților. Fericit în propria mea nefericire - cu aceste vorbe îmi pot descrie cel mai bine starea mea generală.

Mărturisiri (1)

"Dacă nu trăieşti în prezent, fie priveşti în viitor cu nesiguranţă, fie în trecut cu durere şi regret." - Jim Carrey

Oare câți oameni au suficient curaj încât să-și arate slăbiciunile și să-și recunoască toate defectele? Mereu ne temem de cineva sau de ceva, iar din această cauză preferăm să nu recunoaștem nimic. Din cauza suferințelor am ajuns un om ale cărui pasiuni au pierit, dorințele mi s-au atrofiat, iar speranțele mi s-au ruginit. Doar printr-un stil de viață ascetic poți ajunge la o anumită formă de imunitate în fața vieții, renunțând la tot. E singura modalitate prin care îți poți dezvolta antidotul pentru supraviețuire și abilitatea de a suporta toate atrocitățile existenței. Numai astfel viața nu îți mai poate face niciun fel de rău.
Aș putea să fiu un sfânt, sau un demon. Și cu toate acestea nu vreau nici una și nici alta. Mi-am trăit întreaga viață într-o continuă stare duală de neliniște și instatisfacție. Această neliniște e precum o furtună permanentă, ce niciodată nu se va termina, doar intensitatea e cea care variază și se modifică. Despre insatisfacție pot spune doar că până în prezent nimic nu a putut, și nici nu va putea s-o învingă vreodată. Oamenii sunt precum pământul, la prima ploaie se transformă în noroi. Întregul farmec al vieții dispare în momentul în care descoperi că de fapt viața nu are niciun fel de farmec. Cu alte cuvinte spus, omul când este lovit de prima dramă sau de prima încercare teribilă, în acele clipe intense descoperă adevărul cel mai mare: cât este de fragil și de instabil. Nu putem vorbi despre miracole și minuni. Acestea sunt povești pentru minți înguste și naive.
Când dai de probleme serioase, atunci descoperi un alt mare adevăr. Când îți merge greu cu adevărat, din toate punctele de vedere, atunci poți constata șocat cum toți fug de tine și cum nimeni parcă nu te mai cunoaște. Aceste probleme la care mă refer pot fi de orice natură, fie probleme financiare, fie de sănătate, probleme cu careva membru al familiei, deces, ș.a.m.d. Și un fenomen foarte interesant, dar și șocant, este faptul că în general primii care întorc spatele în astfel de situații sunt oamenii în care ai avut cea mai mare încredere, prieteni apropiați, neamuri și rude. Despre neamurile mele pot spune doar că atât de mult îmi pasă de ele cât le pasă lor de mine și de problemele mele.
Mi-am pierdut mulți ani din viață încercând să cerșesc atenția altora, încercând din răsputeri să impresionez cumva lumea. Și cu toate astea degeaba. Eforturile mele erau la fel de inutile pe cât erau și lipsite de sens. Se spune că nu vârsta te maturizează ci experiențele prin care treci. Toate traumele și șocurile acumulate de-a lungul anilor reușesc cumva printr-un mod invizibil să se întipărească în noi, făcându-și cuiburi în adâncurile minții. Nimic nu e mai trist decât un om nefericit jucând teatru și mimând fericirea. Oare prin câte experiențe trebuie să trecem ca să descoperim că eforturile noastre sunt lipsite de un sens adevărat și profund?
Fiecare dintre noi crede că va schimba într-o zi lumea, pe când lumea ne schimbă pe fiecare în parte. Cunoscuții de azi sunt străinii de mâine, iar necunoscuții de azi sunt prietenii de mâine. Pur și simplu acesta este algoritmul diabolic prin care funcționează această lume perversă. Aș vrea să nu știu tot ceea ce știu, să nu mai fiu cine sunt, să nu mai fiu unde sunt, să nu mai scriu ceea ce scriu, să nu mai am ideile pe care le am și să văd un anume sens în locul non-sensului. Aș vrea să scap de gânduri, ca atunci când seara îmi pun capul pe perină să adorm fără să mă tem de ziua ce vine, fără să simt mirosul nesiguranței și al incertitudinii. Aș vrea ca întreaga mea viață să fie doar un vis din care să mă trezesc cândva și să descopăr că nimic n-a fost real, că eu de fapt sunt un om vesel, plin de viață și de bucurie, trăind din belșug și savurând existența. Și cu toate acestea rămân doar cu "aș vrea", căci în realitate niciodată nu avem parte de ceea ce vrem cu adevărat.
Revenind la realitate, omul descoperă că orice formă de trezire e precum o palmă încasată bine. Realitatea rămâne mereu reală, ea nu se schimbă, cei care se schimbă sunt oamenii care încearcă din răsputeri să modifice situațiile spre propriile lor placuri și interese. Din somnul ignoranței și al iluziei se poate trezi doar acela care a pierdut totul, sau e pe cale să piardă...

Magia nopții

"Cele mai bune idei nu ne vin din rațiune, ci din nebuneasca luciditate a sufletului." - Erasmus din Rotterdam

Pentru majoritatea savanților, filozofilor și artiștilor din trecut, noaptea era momentul suprem pentru creație și inspirație. De când există omul pe pământ, noaptea mereu a fost probabil partea cea mai spectaculoasă a zilei. Pentru majoritate noaptea e despre somn, iar după cum spuneam pentru alții este perioada de glorie în ceea ce privește creativitatea, iar pentru o altă categorie e doar despre agonie și durere. Indiferent în ce categorie ne-am situa, cert este că noaptea e mai mult decât o beznă de câteva ore după care răsare soarele.
Nu vreau să vorbesc despre banalități din timpul nopții, precum partide de sex sau de masturbare, experiențe cu hoți și furturi, sau căzături din pat și alte astfel de tâmpenii. Despre ceea ce vreau să vorbesc în acest articol e despre experiențele profunde din timpul nopții, despre percepții, idei și revelații (atât pozitive cât și negative), toate acestea având o cu totul altă caracteristică decât perceperea lor în timpul zilei. Ceea ce mai trebuie să subliniez este faptul că aceste experiențe despre care urmează să vorbesc sunt trăite la nivel individual, în special de oamenii singuratici, adică cei care dorm singuri, atât bărbați cât și femei. Pot afirma faptul că în timpul nopții am avut parte de multe surprize, atât de bucurii cât și de momente de groază. Clipa cea mai liniștitoare și cea mai magică în perioada nopții este atunci când devii conștient de faptul că te situezi undeva între starea de veghe și cea de somn, bineînțeles în timp ce dormi. E o experiență metafizică de care puțini au parte. Recunosc că sunt un norocos și am avut prilejul de a savura acest fenomen. E o stare atât de interesantă și de plăcută încât ai impresia că ai gustat din fructul interzis. Pentru câteva fracțiuni scurte de secunde reușești cumva să înțelegi toate secretele universului, după care pur și simplu nu mai înțelegi nimic. Se evaporă toată magia, după care adormi. Indiferent câtă cultură generală ai avea, sau cât de multe cărți ai citit, nimic din toate acestea nu contează, căci în acele câteva clipe magice ești precum un muritor ajuns la stadiul de zeu.
O altă experiență de care poți avea parte în timpul nopții, de data aceasta una negativă, este cumplita experiență a groazei din cauza anxietății, în special din cauza unui eveniment ce urmează să se întâmple în ziua ce vine, sau în viitorul apropiat. Am avut parte de prea multe ori de această experiență terifiantă de-a lungul vieții. Când nu reușeam să adorm (datorită insomniei în general) și vedeam cât de târziu este, pur și simplu ca niște valuri mă loveau stările de anxietate. Îmi tremura tot corpul și parcă în același timp ardeam și înghețam simultan. Simplul fapt că în ziua ce vine trebuia să mă trezesc la ora 4:30 dimineața, iar eu încă după ora 0:00 eram mai mult decât treaz, îmi dădea spaima cea mai groaznică a nopții. Deveneam atât de agitat încât din cauza epuizării reușeam cumva să adorm în propria mea agitație și haos. Și când mă gândesc câtă agitație se poate acumula în acele momente! O astfel de noapte e un adevărat calvar... și am avut nenumărate astfel de nopți, una mai albă ca alta.
O altă experiență, tot negativă, se poate experimenta în special datorită depresiei. Poți avea multe nopți albe din cauza tristeții sau a melancoliei. Toate traumele peste care n-ai reușit să treci, toate durerile trecutului și ale prezentului, toate dramele, tot ce a fost și este mai rău, toate acestea pot prinde viață noapte de noapte, tulburându-ți liniștea după care tânjești. Din păcate și de astfel de experiențe am avut parte (și încă am). Și nu sunt singurul care are astfel de trăiri, sunt mulți astfel de nefericiți care abia se târăsc de pe o zi pe alta. După ce ai supraviețuit o astfel de noaptea, ziua următoare ești precum o floare ofilită, sau ca o pasăre ce nu mai vrea să zboare. Aceste nopți în care toate durerile trecutului și ale prezentului prind viață sunt adevărate lupte cu demonii nopții.
Experiența cea mai plăcută, în special pentru oamenii de rând, este experimentarea unui somn odihnitor și relaxant. Bineînțeles că o astfel de trăire este una de natură pozitivă. Să reușești să te duci la culcare la o oră decentă, să reușești să adormi fără să fii chinuit de gânduri sau de orice alte forme de dureri, să dormi toată noaptea fără să-ți perturbe ceva liniștea și fără să te trezești pe reprize, iar dimineața să te trezești plin de energie, odihnit, împăcat și plin de viață... iată imaginea omului care trăiește fără griji și fără frământări. Într-adevăr că astfel de exemplare sunt rare, mai ales în zilele noastre, dar cu toate acestea există astfel de oameni norocoși. Cunosc și personal câteva astfel de exemplare. În ceea ce mă privește pe mine, somnul meu este precum stilul meu de viață, haotic, agitat și dezechilibrat. Mă duc târziu la culcare, după care mă trezesc devreme dimineața ce vine. De ani de zile nu am mai avut parte de ceea ce specialiștii numesc somn de calitate, dar în schimb am avut parte de trăirile povestite mai sus. Nu le putem avea pe toate...
Indiferent ce se petrece pe parcurul nopții, ceea ce trebuie subliniat este faptul că noaptea rămâne magică. Că ți se rupe filmul și cazi în lumea viselor, sau că stai și privești pereții cugetând, sau că tremuri din cauza agoniei și a durerii, noaptea rămâne fermecătoare iar intensitatea celor enumerate rămâne același. O noapte liniștită cu lună plină, o noapte în care se aude cum plouă și dimineața știi că nu trebuie să te trezești, toate acestea îți dau o stare de bine. Există oameni care dacă au avut o zi bună, seara merg satisfăcuți la culcare. Ceea ce este interesant, în cazul meu, este acela că și atunci când am parte din când în când de câte o zi mai ieșită din comun (în sensul pozitiv), seara mă cuprinde o stare anxioasă accentuată, ca și cum sfârșitul lumii ar urma să vină. Mulți se plâng de faptul că din cauza oboselii nu pot dormi noaptea, ceea ce am ajuns să înțeleg. Că vorbim de oboseală, de lucruri bune sau rele petrecute de-a lungul zilei, ideea e că toate acestea sunt niște extreme care au ca rol perturbarea normalității, afectând și somnul foarte puternic. Tot ceea ce este o extremă afectează somnul, din păcate așa cum știm bine faptul că seara sau noaptea își atinge apogeul fiecare boală în intensitatea durerii, la fel se întâmplă și în cazul celor enumerate. Ce se întâmplă este perfect normal, totul depinde doar de felul în care percepem noi fenomenele și le interpretăm. Și cu toate acestea noaptea continuă să fie magică!

Prăpastia

"Trezit din somn, cu scrâşnetul visului întrerupt, cu brusca revenire la revelaţiile concretului, nu scap de întrebarea: şi dacă mâine nu-mi voi mai recunoaşte în cine ştie ce oglindă zdrenţuită de timp şi uitare, propriul chip, măcinat de tristeţi, de echivocuri şi de răsăriteana lene?" - Iulian Boldea

Eu și lumea din jur suntem precum două entități total diferite, trăind într-o armonie mincinoasă, decor superficial creat pentru o falsă imagine de dragul lumii și pentru aparențe stupide. Această proiecție este atât realitatea mea cât și a majorității semenilor mei, diferența fiind că cei din urmă prea pierduți în ocupațiile lor iluzorii nu conștientizează aceasta. A fi un bun cetățean echivalează cu a fi oaia perfectă din turmă. Cel care reușește să rupă tiparul, înotând contra curentului, este rechinul absolut. Câtă mediocritate și câtă mândrie falsă...
Sunt puține zile în care nu trăiesc cu conștiința apăsată de un sentiment de vină și de o oarecare rușine. Când îmi aduc aminte de toate eșecurile mele, toate ratările, toate proiectele pe care le-am abandonat din lene sau din propria mea incapacitate, îmi pare că sunt cel mai teribil dezertor. Prin stilul meu de viață decăzut, reușesc cumva să îmbrățișez și să ating inferioritatea absolută. Sunt bruta perfectă, un consumator inutil pentru societate, dar care totuși se bălăcește cu drag în propriul noroi și în propria mizerie. Câteodată parcă nimic nu mă sperie, iar altădată și simplul fapt că trebuie să mă ridic din pat sau să ies până pe stradă mă zguduie. Și ce este omul până la urmă, dacă nu un biet animal condamnat să se degradeze în timp, lovit de dramele vieții și de tot ce e mai neplăcut deghizat în frumusețe și fericire?
Sunt zile în care mă cuprinde o stare de nostalgie cronică, mi-e dor de toate, de copilărie, de tot ce-am irosit, de atâția ani inutili, de tot ce s-a dus și nu va mai reveni, de toți oamenii care nu mai sunt, de toate zilele grele în care n-am plâns... Această "viață" cumva nu mi se potrivește nicicum. Eram făcut, sau mai bine spus, trebuia să fiu făcut pentru o existență de sălbatic, trăind într-o singurătate absolută, undeva pe o planetă pustie, în afara timpului, savurând un fel de univers crepuscular. Am împins până la extreme, la nivel de viciu, vocația tristeții.
Joc atât de bine teatru, reușind să mimez atât de ușor zâmbete false, căci uneori am impresia că sunt chiar fericit. Și atunci constat că sunt fericit în mijlocul nefericirii mele, în propria mea furtună. Sunt atât de fericit încât sunt trist. Sunt un acrobat al cuvintelor triste, scriitor care-și folosește sângele pe post de cerneală, desenând pe propria piele tatuaje invizibile despre toată nefericirea și tristețea din lume.
Toate scrierile mele sunt lipsite de farmec și de strălucire. Tot ceea ce scriu eu e despre supraviețuire în mijlocul disperării. Dacă aș putea să scriu la fel cum respir, atunci toate scrierile mele ar fi precum niște picturi terifiante despre realitate. Am devenit "scriitor" din întâmplare, căci scriu doar ca să mă eliberez de presiuni, împins de multele angoase de moment.
Dansez cu focul într-o furtună cu regrete, unde plouă neîncetat cu picături de plumb, unde tot ceea ce nu te omoară te devorează pe dinăuntru și îți împinge spiritul spre declin. Sunt la margine de prăpastie, privind în gol, în jos, în sus, constatând că același gol se află și în spatele meu, în trecutul de mult îngropat, revenind la viață apoi în viitorul ce urmează să vină. În cazul meu, o aparență de om sănătos și echilibrat ascunde de fapt o ființă bolnavă și chinuită de regrete, frustrări, insomnii și depresii. Ce poate fi mai artistic decât o ființă damnată care își descrie propria damnare? Stând în fața prăpastiei mele, constat că n-a existat un om mai dezarmat și mai nepregătit în fața "vieții" decât mine. Orice aș face sau nu, mi se pare eroism, căci nu cunosc latura exterioară a existenței, îmi e total străină. Între mine și restul lumii se află o prăpastie adâncă, un vid existențial e ceea ce îmi definește relația cu societatea oamenilor. Sunt un străin printre multe alte suflete pierdute. Fie că voi cădea în prăpastie, sau nu, cine știe, eu mă consider un erou liric, un demon trăind printre sfinți, sau un sfânt trăind printre demoni...

Războinicul tăcut

"Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine cazi luptând pe drumul onoarei." - Corneliu Zelea Codreanu

Indiferent cât de timid am fost și sunt, indiferent că foarte rar am dat cu pumnul, cu toate acestea mă consider un luptător. O luptă nu înseamnă neaparat o bătălie dată între X și Y. Nu, din contra, poate însemna o luptă internă, înfruntarea unei provocări foarte stresante sau solicitante, a fi față în față cu un pericol mortal sau trăirea unei vieți lipsite de culoare. Cine poate îndura cu onoare tot ceea ce pentru alții ar fi de nesuportat, înseamnă că este un luptător. Și toți aceia care înfruntă și îndură, fără să arate sau să spună ceva din toate acestea, sunt adevărații luptători. Să trăiești pentru ceva și să mori pentru acel ceva, fără să protestezi și să faci gălăgie, asta înseamnă să ai onoare și virtute.
Din anumite puncte de vedere, încă din copilărie am fost maturizat forțat din cauza unor evenimente mai neortodoxe. Certurile zilnice, bătăile și neînțelegerile, toate acestea la început erau un șoc, dar pe urmă, odată cu trecerea anilor, au devenit rutină, astfel încât în timp ce nervii mei s-au stricat, pe parcurs, în același timp s-au și întărit. Am văzut și am trăit lucruri care pentru alții ar provoca greață numai dacă aș povesti mici părți din ele, fără să intru în amănunte. Au fost anumite situații când nu aveam ce face și eram nevoit să-mi folosesc pumnii și picioarele, împins de împrejurimi și de situație.
Furtuna anilor ce au trecut a lăsat pagume mari în suflet, la fel ca o inundație masivă după care vine prăpădul. Ceea ce nu te doboară nu te face mai puternic, ci mai indiferent, mai rece și mai ciudat. Îți pasă mult prea mult, până ajungi în punctul în care nu-ți mai pasă deloc. Și cu toate acestea, păstrându-ți onoarea până la capăt, în timp, devii tot mai virtuos. Profunzimea ta va reflecta inteligența ta, iscusința minții, nivelul superior al conștiinței la care ai ajuns. Dar cu toate acestea, acest așa-zis nivel se va manifesta doar din anumite puncte de vedere, sau doar la anumite aspecte. De exemplu vor fi lucruri care te vor lăsa rece, în timp ce altele te vor mișca.
Personal, nu dau doi bani pe ce cred alții despre mine, sau pe ce așteptări sau pretenții au de la mine, atât cei care mă cunosc cât și societatea. Mă simt străin de lumea oamenilor și oricât aș încerca tot nu mă pot integra. Dacă am dreptul să aleg, prefer singurătatea mea răcoroasă. Prefer să stau singur la masă decât în compania unui grup de oameni (mai ales străini). Prefer un loc retras, unde nimeni nu poate vedea ce mânc, cum mânc, ce beau, cât beau, ce fac, ș.a.m.d. Diferit nu înseamnă ciudat, iar a avea principii nu înseamnă a fi fixist.

Am învățat să îndur în tăcere, din această cauză cicatricile mele sunt invizibile. Strigătul meu este tăcerea. Cei care nu îmi pot înțelege tăcerea, nu îmi vor putea înțelege nici cuvintele. Nu cu lumea din jur mă lupt, ci cu lumea din interior, cu mine însumi. E o bătălie care a început deja de mulți ani. Nu am nevoie de familii noi, femei, căsnicii, de nimic ce m-ar distrage și mi-ar schimba cărarea pe care merg. Această luptă trebuie să o duc singur. Un samurai nu dă dovadă de teamă, un călugăr shaolin este mereu concentrat, un cavaler templier trăia și se lupta pentru religia lui. Fiind un luptător, înseamnă că și eu trebuie să lupt, fără să dau dovadă de teamă, să fiu concentrat și să cred în ceva. Doar astfel pot supraviețui în această lume, fără să mai implor atenția sau înțelegerea cuiva. Nu am pe cine să mă bazez, înafara de mine. Eu și cu mine, am trecut prin atâtea.
Am trecut prin cele mai dificile momente în viață de unul singur, nefiind niciodată înțeles în totalitate (nici măcar de părinți sau de cei apropiați). Am înfruntat cele mai mari frici și pericole, fără să am pe cineva alături. N-am avut pe umerii cui să plâng, nefiind nici o fată/femeie, prințesă magică sau înger păzitor prin zonă. Mi-am vărsat singur lacrimile. Mi-am lins singur rănile după care le-am cusut cu sârmă ghimpată. Și aceasta nu se va schimba nici pe viitor, de fapt niciodată. Am dat cu pumnii în pereți de multe ori până la sânge, doar ca să îmi vărs frustrările și nervii. Soarta războinicilor tăcuți și singuratici este hotărâtă încă înainte ca aceștia să vină pe lume. Orice luptă e grea, dar niciuna nu se compară cu lupta pe care trebuie să o duci cu tine însuți, contra ta. Și dacă o astfel de luptă reușești să câștigi, pe bună dreptate devii cel mai puternic luptător, chiar dacă fizic arăți precum o ruină, dar în spirit ești nemuritor.

De la extaz la agonie

"Sunt un obsedat care se risipeşte, care îşi iroseşte şi îşi spulberă obsesiile." - Emil Cioran

Tot ce am mai valoros pe această lume este blestemul de a gândi neîncetat și de a scrie despre tot ceea ce gândesc. Oare cum ar putea arăta toate scrierile mele dacă le-aș putea transforma într-o singură pictură? Ar fi un tablou cu un veșnic apus de soare sau cu un răsărit ce nu mai vrea să vină? Probabil că cei mai mulți au observat faptul că în jurul nostru se manifestă un permanent dualism. Binele și răul, negrul și albul, bărbatul și femeia, yin și yang, toate aflându-se fie în conflict, fie în armonie. Dualitatea are loc și prin acțiunea celor două stereotipuri: ori e pace, ori e război. Acest fenomen se întâmplă și în cazul celor doi poli opuși: extazul și agonia.
Extazul se poate atinge prin diverse metode. Unii artiști ajung la extaz datorită faptului că își ating apogeul prin creațiile lor, ajung în vârf și au prilejul de a simți acea savoare ce nu se poate descrie în cuvinte, savoare ale cărei picături au gust de extaz. Extazul e ceva ce trece dincolo de fericire. E ca și cum te-ar înălța pe culmile lumii pentru câteva momente. Acest fenomen se mai poate manifesta și în timpul actului sexual, când are loc un orgasm puternic. Șamanii din trecut se drogau cu tot felul de substanțe halucinogene ca să ajungă la extaz. La fel se practică și în zilele noastre aceste lucruri de către amatorii de senzații tari.
La polul opus al extazului se află agonia. Agonia nu te ridică spre rai precum extazul, ci din contra, te coboară în cel mai infernal iad. În timpul agoniei ai onoarea de a experimenta cea mai crudă formă a suferinței. În timpul extazului ești precum un fluture care se înalță spre cele mai minunate curcubeuri ale cerului, în timp ce în agonie te zbați precum un viermi care își dorește să fie călcat de cineva și să scape o dată pentru totdeauna de chinul nemilos al suferinței.
În această dualitate, saltul de la extaz la agonie, este precum trecerea de la o extremă la alta. Și acest fenomen are loc destul de des. Am experimentat acel sentiment înălțător, de o minunăție de nedescris, după care brusc m-a luat o stare de tristețe terifiantă, ca și cum sfărșitul lumii ar fi urmat să vină. De asemenea, fenomenul se poate manifesta și invers, de la a fi trist și cu moralul la pământ să te trezești dintr-o dată "viu" și total neafectat. Și toate acestea se întâmplă în câteva clipe.
În timpul extazului ești cu mult deasupra norilor, ești precum un zeu pentru câteva clipe. În agonie simți cum ți se descompune până și sufletul, te autodevorezi în propria mizerie și te zbați până îți dai duhul, iar dacă supraviețuiești totuși se datorează faptului că poți îndura mult mai mult și ceea ce e mai rău după asta urmează deci. Se poate afirma faptul că tot ceea ce e frumos, plăcut sau minunat este extazul, în timp ce toată urâțenia, durerea și chinul se asociază cu agonia. Nimic nu e mai plăcut și nimic nu se simte mai bine în percepții decât extazul. Nimic nu e mai dezgustător și mai cutremurător decât experiența agoniei. Și totuși cine poate descrie toate aceste senzații și trăiri, dacă nu cineva care le-a trăit pe propria piele? Și cine poate să le trăiască pe propria piele? Doar unul care ori a decăzut din cauza propriilor obsesii, ori cineva care caută după cunoaștere și iluminare experimentând tot ceea ce se poate. Am avut cândva în trecut un prieten (cu care azi nu mai țin legătura) care era însetat după experiențe, vroia cu orice preț să încerce tot felul de chestii, să simtă diversitatea trăirilor. Omul vroia să-și aibe orizonturile lărgite cât mai mult, pentru cunoaștere zicea el, în timp ce eu mă scufundam în propriile mele obsesii. Și m-am scufundat atât de bine încăt pot spune că sunt precum un scafandru metafizic care face scufundări filozofice în adâncurile minții, scufundări împinse din cauza trăirilor și agoniilor cauzate de obsesii, curiozități, frustrări și infinitatea de întrebări fără răspunsuri.
Am trăit plăcerea extazului de câteva ori și am simțit și chinul agoniei. Și tot ceea ce pot spune e faptul că e mult mai bine fără ele. Dacă ajungi să guști din fructul interzis al extazului, pofta nu ți se va calma, ci din contra, o să vrei și mai mult. Și așa ajungi un sclav al poftelor trupești, al plăcerilor temporare. Dacă ai simțit agonia, vei simți acel chin teribil pe care n-o să-l dorești nimănui. Concluzia e că cel mai bine e să fugi cât mai departe, atât de extaz, cât și de agonie. Fără ele se poate trăi mai bine.