Odată cu trecerea timpului, tot ceea ce considerăm important și valoros se va devaloriza. Toate acele lucruri după care cândva tânjeam, ajung să fie total lipsite de importanță. Exact ca și în comerț, unde după un timp prețul produselor începe să scadă, la fel se întâmplă și în cazul oamenilor. Pe măsură ce anii trec și începem să avansăm în vârstă, nu mai punem atâta preț pe lucrurile pe care le ridicam în slăvi în tinerețe.
Nu sunt încă bătrân, dar nu mai sunt nici copil. În comparație cu alții de vârsta mea, care sunt însetați după succese și tot felul de realizări, eu prefer retragerea și liniștea. Ce rost are să alerg în stânga și în dreapta, doar ca să țin pasul cu alții, sau ca să fac jocul societății și să mă ridic la așteptările ei? Prefer să fac altceva.
Lumea parcă a luat-o razna, și oamenii sunt tot mai nebuni pe zi ce trece. Parcă de mici suntem rupți de realitate și deviați de la calea naturală a lucrurilor, îndoctrinați cu tot felul de idei care să tindă spre consumerism și luptă contra vieții. Tot ceea ce reprezenta cândva echilibrul astăzi s-a pierdut. O să dau un exemplu. Crăciunul de pildă. Toată lumea o aștepta cândva cu mare bucurie și veselie. Astăzi în schimb, pentru cei mai mulți e vorba doar de consum și petreceri false unde încearcă să mimeze fericirea. Cu alte cuvinte, oamenii încearcă cumva să umple un gol venit din interior cu tot felul de falsități și iluzii.
Am ajuns să mă bucur de niște lucruri pe care în urmă cu doi ani nu dădeam nici cea mai mică importanță. Ceea ce atunci părea ceva total la ordinea zilei, azi e ceva miraculos. Faptul că azi încă am cu cine să schimb o vorbă în casă, și că am cui să-i spun "noapte bună" înainte de culcare, pentru mine reprezintă cea mai mare bucurie. Nimeni nu știe ce îi rezervă viitorul. Resping cu vehemență ideea conform căreia ne construim propriul viitor. În trecutul meu, eu nu mi-am dorit niciodată un astfel de viitor ce trăiesc în prezent. Problema noastră e faptul că niciodată nu prețuim ceea ce avem, ci doar ceea ce am ratat, ceea ce nu avem, sau ceea ce ne dorim.
Ar fi ideal dacă am învăța cum să ne bucurăm de ceea ce avem, și să apreciem cu cea mai mare sinceritate clipele frumoase petrecute cu cei dragi. Restul sunt doar povești. Cel mai mare cadou și bucurie pentru orice fel de sărbătoare, ar trebui să fie norocul de a nu se reduce numărul membrilor de familie, să nu fie locuri libere la masă, și să nu fie momente de reculegere. Oamenii pe care îi iubim sunt cei mai importanți, și nimic altceva. Niciun lucru sau obiect nu poate înlocui un părinte. Nicio persoană dragă nu ar trebui să fie pusă pe locul doi pentru nimeni și nimic în lume. Familia, apropiații și toți cei dragi ar trebui să fie adevăratul motiv de sărbătoare, și nu doar de sărbători, ci zi de zi, zi și noapte.
Micile bucurii, după cum am ajuns să le numesc, sunt toate acele evenimente, întâmplări, trăiri, lucruri și activități, pe care în urmă cu câțiva ani le ignoram, dar acuma, în schimb le văd ca pe niște miracole. Faptul că persoana la care ții cel mai mult e încă în viață, că ești sănătos și nu suferi de vreo maladie, că nu ai datorii, că ai atâția bani în buzunar încât să-ți plătești o factură și să-ți iei o pâine, toate acestea ajung să însemne foarte mult după un timp. Ajung să însemne totul chiar.
Am ajuns la vârsta la care am început să practic recunoștința. Sunt mulțumit de tot ceea ce am, și nu-mi pare rău de nimic din ce am pierdut. Dacă ar trebui să-mi încep viața de la zero, tot lucrurile pe care le-am făcut le-aș face și tot persoana care sunt aș fi. Pe lângă nenumăratele mele stări întunecate, această practică, recunoștința, e una dintre puținele care îmi oferă liniște pentru moment. În acele momente când totul pare pierdut, parcă reușesc să iau o gură de aer atunci când îmi amintesc să fiu recunoscător. Recunoscător nu pentru ceea ce mi s-a întâmplat, ci pentru ceea ce nu mi s-a întâmplat, cel puțin încă...
